Bătrânul şi Floarea
Mihail Medrea
(continuarea povestirii ,,El însuși este prețul“)
A fost odată sau, poate, altădată un domn bătrân cu uriașe aripi. Interioare. Viaţa-i părea să curgă lin şi în tăcere, ocolind obstacolele. Cândva, fiica lui chiar i-a reproşat:
„Tată, dumneata te porţi de parcă ai fi nemuritor!“ El a surâs. „Păi chiar sunt nemuritor.”
Şi, prevăzând contrarierea ei, a continuat: „Ştii prea bine că sufletele noastre sunt nemuritoare. Viaţa asta «reală», cum susţinem noi, e doar un fel de poligon de încercare; ţi se dă maşinăria, adică trupul, eşti învăţat regulile şi apoi eşti admis în cursă.“
„Cum aşa, fără antrenament?“ a dat-o ea pe glumă. Bătrânul a rămas pe gânduri. „Vezi, la asta nu m-am gândit. Probabil, e un aspect despre care nu ni s-au dat informaţii. Cine ştie ce se întâmplă cu noi înainte de venirea pe lume…“
„Dar după… sosire?“ „Nu înţeleg la ce te referi.“ „După … aceea. Să nu-mi vii cu poveştile pe care le cunosc de mică, despre Rai şi Iad şi Judecata de Apoi. Mi se par prea… pragmatice. De parcă Doamne-Doamne ar fi un contabil scrupulos ce încheie un bilanţ în registrul său de socoteli.“
„Te rog, nu huli, Ruxandra!“ „Vezi, aşa faceţi voi întotdeauna: cum nu ştiţi răspunsul la o întrebare, cum îl luaţi pe «Crede şi nu cerceta!» în braţe, de parcă… “
Bătrânul s-a oprit, a prins-o uşurel de braţ, întorcând-o cu faţa spre sine: „«Credeţi.» Atât a spus El. Credeţi cu tărie, din adâncul inimii… Completarea tendenţioasă «…şi nu cercetaţi» au adus-o detractorii Lui.“ Ruxandra l-a privit pătrunzător. Tatăl său nu făcea niciodată afirmaţii gratuite. De altfel, el a pus cu promptitudine capăt divergenţei: „Ştiu cât eşti de circumspectă. Iar eu nu am pregătire teologică, aşa că mai bine ar fi să cauţi un preot sau un călugăr şi să…“ „Unde, aici?!“ El nu s-a dat bătut: „Exact. Şi dacă aici, în Vancouver, e mai greu să găseşti un preot sau un călugăr român, caută unul grec sau rus. Sunt tot ortodocşi ca şi noi…“
Au continuat să se plimbe, pe malul oceanului, în splendoarea apusului. Pe înserat, Ruxandra şi-a luat inima în dinţi: „Aş vrea să… uite, să nu te superi…“
„Promit.“
Ea a continuat, şi mai încurcată: „Vezi, dumneata mi-ai spus că nu-ţi găseşti rostul aici…“ „…şi nici nu vreau să vă fiu o povară.“ „Bine, tată, dar ce-o să faci acolo, în România, singur şi…“ „Nu sunt niciodată singur“, a întrerupt-o el, vizibil iritat de subiect. „Cum adică?“ „Sunt în oraşul meu, între cei de o limbă şi de o simţire.“ „Vrei să zici de o ne-simţire din ce în ce mai mare!“, a ricanat fiica sa.
Bătrânul a oftat. „E drept, poporul nostru e bolnav. Sunt sigur însă că Acela-ce-le-rânduieşte-pe-toate nu ne va lăsa de izbelişte şi ne vom afla lecuirea.“ „Când?“ a strigat ea, exasperată. „Toate la vremea lor.“ „Cunosc. Asta ne-o tot spui de pe când eram mici!“
„Şi nu-i aşa?“ „Aşa or fi, dacă le spui dumneata. Numai că, vezi, noi n-am mai avut răbdarea să…“ „Da’ de ce te înfierbânţi, că doară am mai discutat toate astea în anii de dinaintea…“ „Tată, fiindcă tot discutăm atât de deschis, să nu te superi dacă te întreb: ce vei face când,… când te vei îmbolnăvi? Doar nu mai avem pe nimeni, acolo… Cine o să te îngrijească?“
„Nu-ţi fă probleme. M-am gândit bine la… toate astea; când voi observa primele semne de scleroză, voi merge la Căminul Christiana – să ştii că e de încredere, m-am interesat cu atenţie despre chestiunea în cauză – şi voi încheia un contract cu ei, aşa cum se obişnuieşte: le cedez proprietatea apartamentului, în schimbul serviciilor aferente, inclusiv… Voi mi-aţi tot repetat că nu aveţi nici o pretenţie materială.“
„Bine, dar şi aici sunt astfel de aşezăminte, mult mai bine puse la punct!“ „Or fi, numa’ că sunt aici şi nu acasă.“ Ruxandrei i-a sărit muştarul: „Acasă, acasă! Ce tot o ţii cu acasa asta?! Nu înţeleg de ce complaci în ţigănia de acolo!“ „Deoarece, vorba nu-mai-ştiu-cui, mai degrabă îmi ţine de cald o înjurătură de-a noastră, decât fandoselile voastre de gen Coca-Colea, McDonald’s şi-aşa mai departe. Nici nu vă daţi seama cât de fals trăiţi, îmbâcsiţi de atâtea reclame… reclame…, cum să-ţi zic?,… perverse şi obsedaţi de ideea de a câştiga cât mai mult!“
„Nu fi ipocrit. Doară şi dumneata profiţi de «dolarii ăştia împuţiţi»!“ Se lăsă o tăcere penibilă. Ruptă în cele din urmă de Ruxandra: „Te rog să mă ierţi, da’ nu m-am mai putut stăpâni. Ştii prea bine că mă îngrijorează situaţia dumitale, acolo, în balamucul ăla. Ne-ar fi mult mai uşor, şi mie, şi lui Ştefan, dacă te-ai afla mai aproape de noi. Dacă vrei, poţi să locuieşti separat. Se găseşte oricând ceva de închiriat.“ „Mda.“ „Şi-apoi – Ruxandra începu să prindă curaj – şi în România e aceeaşi goană după bani, străzile şi programele teve sunt înţesate de reclame, toţi sunt obsedaţi să….“ „Din păcate, şi la noi face ravagii globalizarea. Totuşi, mai sunt oaze în care te poţi refugia.“
I se făcuse, dintr-o dată, un dor nebun de parc, de străvechiul oraş, de străduţele lui înguste şi întortocheate, de casele prost întreţinute, dar atât de familiare, de oamenii cu care comunica din ce în ce mai puţin, resemnat să constate cât sunt de contaminaţi de morbul schimbărilor, de cele mai multe ori în rău, oameni cu care mai avea, încă, atâtea în comun, mai ales limba şi trecutul.
Şi s-a întors acasă.
După cum se întâmplă, una gândim şi alta păţim: Într-o dimineaţă, pe când ieşise să-şi cumpere pâine, l-a izbit o maşină. Nişte puştani se întorceau de la un chef. La un moment dat, pe cel de la volan l-a răzbit oboseala. „Doar o secundă am aţipit“, a declarat el la Poliţie. Destul ca să piardă controlul volanului. A izbit o maşină „parcată regulamentar“ – precum era scris în raportul agentului de circulaţie – şi a ricoşat pe trotuar, „lovind câţiva trecători, dintre care unul a fost spitalizat“, conform aceluiaşi raport.
foto credit sursa
Iată-l pe bătrân la reanimare, începând să-şi revină din starea de şoc post-operatorie. Deschizând ochii, nu înţelege ce e cu el. Acolo. Dă să se mişte. Nu poate. Moment din care încep durerile. Atroce. La gemetele lui răscolitoare, un alt pacient apasă pe butonul soneriei. Luuung-luuuung. Asistenta medială vine cu mare întârziere, întreruptă din te-miri-ce activităţi arzătoare. Ca un automat, scoate din buzunarul halatului o seringă şi o cutie cu fiole. Vecinul de salon i-l arată din priviri pe bătrân. O înţepătură, după care asistenta pleacă.
Trec câteva zile. Nu şi durerile. Bătrânul e tot la reanimare. Neavând pe nimeni, cine să fi pus în mişcare pentru el acel sordid mecanism al şpăgilor şi atenţiilor ce a devenit o a doua natură în spitalele noastre? În consecinţă, zace în cearceafuri murdare, e făcut troacă de porci de fiecare dată când cere plosca, pansamentele îi sunt schimbate cu mişcări brutale, nemiloase, doctorul îl consultă în grabă…
Dar îngerul său păzitor nu doarme. „Cazul“ bătrânului e anchetat de un tânăr ofiţer, zelos, ca atâţia alţi proaspăt absolvenţi ai Academiei de Poliţie. Ca să-şi scape odrasla, părinţii puştiului ce l-a accidentat au venit să-l îmbune pe bătrân, încercând să cadă la o înţelegere cu el, implorându-l să nu facă plângere penală. Nu uită să precizeze că vor face totul pentru ca el să se bucure de cele mai bune condiţii, fiindcă ei nu sunt oarecine şi…. „Bine“, le-o retează bătrânul, „atunci vreau să fiu mutat într-o rezervă separată. În cel mai rău caz, într-una cu două paturi, da’ celălalt pacient să fie unul liniştit, care să nu zbiere sau să mă bată la cap cu ideile lui fixe.“ Observând crisparea lor, strânge şurubul: „Şi mai vreau să vă ocupaţi cu tot ce trebuie ca bestiile astea de infimiere să se poarte omeneşte cu mine.“ Apoi face semn că discuţia s-a încheiat. „Patronii“ (patroni de butic – asta apreciază bătrânul c-ar fi cei doi) încearcă să negocieze cu el (aha, ştiam eu că-s patroni!), indignaţi de asemenea pretenţii. Bătrânul e categoric: „Vreţi ca domnu’ Goe să facă puşcărie?“ „Ce domn Goe, boşorogule?!“, replică exasperat supraponderalul patron. „Tinere, ţi-aş pune eu o întrebare despre deosebirea dintre un moş şi o moaşă, da’ nu cred că…“ „Lasă-l, Jimmy, nu vezi că-i sonat?“, intervine patroana. „Ba sunt în toate minţile, distinsă doamnă“, precizează calm bătrânul, accentuând cu ironie pe cuvântul «distinsă». După care schimbă tonul: „Şi nu-care-cumva să încercaţi vreun aranjament la Poliţie că atunci chiar că fac plângere penală şi «ăla micu’» înfundă puşcăria! Clar?“ Şi clar a rămas. Din acel moment, a fost tratat ireproşabil de personalul medical.
Începea să se întremeze. Durerile se atenuau. Numai că picioarele nu voiau să-l asculte. Mai întâi a crezut că-i paralizat. Îngrozit, şi-a zis că mai bine-ar fi să moară decât să… Dar nu era el omul care să se dea bătut. Curând, a izbutit să-şi mişte degetele piciorului drept. „Semn bun. Am pornit-o cu dreptul.“ A început antrenamentele. Născocea tot felul de exerciţii, pe care le repeta mai întâi, în gând, mişcare cu mişcare, după care încerca să le pună în practică. Rezultatele erau modeste, totuşi progresive.
Cu toate că-şi impusese o atitudine pozitivă, împotriva singurătăţii nu avea leac. Încă de la începutul înţelegerii lor, le ceruse patronilor să expedieze mesajele de rigoare în Canada. Însă reacţia copiilor întârzia. Nu-şi pierduse încrederea în ei. Era conştient de distanţa uriaşă, ca şi de toate complicaţiile pe care trebuiau să le depăşească. Îşi cunoştea copiii. Dacă nu amândoi, măcar Ruxandra va veni, îndată ce…
Şi nu mai avea răbdare. Îl măcina urâtul. Se săturase de citit. Se ruga, în gând, cu aprinsă nădejde.
Cu toate insistenţele patronilor, terorizaţi de cerbicia cu care bătrânul îşi impunea punctul de vedere, acesta a fost mutat din rezerva de care alţi pacienţi, într-o stare mult mai gravă decât a sa, aveau atâta nevoie. Mutat într-un salon cu patru paturi, îi devenise insuportabilă pălăvrăgeala celorlalţi.
Nu mai puţin supărătoare erau vizitele pe care aceştia le primeau. Veneau să-i vadă rudele, amicii, vecinii, cunoştinţele, colegii de serviciu, mereu alţii şi alţii, o cohortă de invadatori guralivi, pleznind de sănătate şi dezgustător de stupizi. Ăştia erau românii de care-i fusese atât de dor în Canada?! Pentru asemenea mitocani a refuzat să rămână împreună cu copiii săi? I-ar fi strâns de gât. Trebuia să rabde. Mâine, da, mâine precis va primi şi el vizita mult aşteptată. Sau măcar un apel pe telefonul mobil. Telefon pe care nu-l mai găsea. Mai mult ca sigur că a fost distrus când cu accidentul…
A mai trecut o săptămână. Apelul venise, în sfârşit. De fapt, era un scurt mesaj, cum i-a precizat patronul, pe care-l primise de la ziaristul de la cotidianul local unde a fost publicat articolul despre accident. ,,Lanțul slăbiciunilor“: Ruxandra a trimis un mesaj pe adresa ziarului, iar tânărul ziarist l-a contactat pe patron. Ruxandra îl ruga să-i transmită părintelui că încearcă să vină cât de curând, că e înnebunită de durere aflând ce i s-a întâmplat, că îl iubeşte mult, mult, mult, că îl roagă să nu dispere, ci să-şi pună speranţa în ajutorul proniei divine, că se roagă neîncetat şi ea şi Ştefan pentru sănătatea lui şi că vor să-i trimită 5.000 de dolari, dar nu ştiu cum, în condiţiile în care…
Văzând că e vorba de dolari, patronii deveniseră şi mai atenţi cu el, exasperându-l. Până când, nemaiputându-se stăpâni, bătrânul i-a trimis la origini, cu tot cu bunele lor intenţii, care, se ştie, pavează calea spre Infern.
Era pe înserat. Ca un făcut, în ziua aceea fuseseră externaţi colegii lui de salon şi paturile lor rămăseseră neocupate. Primise cina. Şi medicamentele. Îi ceruse asistentei medicale să stingă lumina la plecare. Senin, porni să se roage pentru cei doi copii ai săi. Parcă o şi vedea pe Ruxandra, în aeroport, aşteptând să se îmbarce în avionul de… Oare pe ce rută se întorsese el din Vancouver? Tocmai depăna ghemul amintirilor, când se deschise uşa şi în salon păşi o fată. Îl privi în tăcere, în lumina ce pătrundea odată eu ea, prin uşa rămasă deschisă. Nu-i desluşea trăsăturile. Ţinea în mână un trandafir. Alb.
Se apropie de el, fără grabă.
Îi simţea privirea mângâietoare. Ca şi mâna pe care i-a pus-o pe frunte.
Îşi zise că visează. Şi că ar vrea ca visul să nu se mai termine, întrerupt de cine-ştie-ce incident.
Fata se aşeză pe patul de alături. Ochii lui se obişnuiseră deja cu lumina şi începea să-i distingă trăsăturile, suprafiresc de frumoase. Fata îl prinse de mână cu gingăşie. Ochii ei revărsau o nesfârşită iubire. Când Fecioara începu a lăcrima, bătrânul încremeni.
„Nu merit,… sunt un nemernic“, reuşi el să îngaime.
Fecioara zâmbi. Aşeză trandafirul într-o vază azurie, subţirică şi înaltă, apărută – de unde?! – pe noptiera de la căpătâiul bătrânului.
Îl mai privi o dată, cu o blândeţe de nedescris. El se linişti, împăcat cu sine.
În zori, când deschise ochii, nu-i veni să creadă: în faţa lui, zâmbindu-i fâstâcită, era chiar Ruxandra. Se priviră, emoţionaţi. Fata se lăsă, hohotind, în braţele lui. Tatăl o strângea la piept, mângâindu-i părul şi obrajii umezi. Vorbeau amândoi deodată, apoi tăceau brusc, fiecare vrând să-l lase pe celălalt să-şi spună oful.
