Am fost la serbarea de Crăciun a Elisei, nepoţica mea.
Sala era plină de părinți care erau mai gălăgioşi decât copiii. Educatoarea încearca să așeze copiii pe scăunelele lor, în semicerc. Micuții nu aveau stare. O fetiţă plângea că o strânge elasticul care-i lega părul lung și des într-o codiţă stufoasă. Mama ei îi făcea semn să stea cuminte. Fetiţa continua să se strâmbe, și-a smuls elasticul din păr, eliberându-l. Un băiețel mai dolofan nu avea astâmpăr. Se învârtea prin sală, a şterpelit o prăjitură din tava de pe masă, a suflat peste două lumânari, le-a stins. Forţat de educatoare, s-a aşazat la loc, bosumflat.
Pe rând, fiecare copil a venit în mijlocul semicercului și și-a spus poezia învățată. O fetiţă roşcată era atât de emoţionată, încât nu putea să scoată nici un cuvinţel. Stătea cu privirea în pământ, îşi răsucea capătul fustiţei printre degete şi tăcea. Educatoarea o îndeamna să recite. I-a șoptit primele versuri. Fetiţa nu zicea nimic. Doamna a luat-o de mână si a condus-o la locul ei, pe scăunel.
Dolofanul bosumflat o urmărea încruntat pe fetiţa de lângă el cum îşi tot aranja părul lung şi ondulat. S-a întins spre ea şi a împins-o cu tot cu scaun. A zâmbit răutăcios şi satisfăcut. Fetiţa s-a răsturnat pe spate, i s-a ridicat fustița, descoperindu-i funduleţul acoperit de ştrampii albi cu floricele roz. Părul ondulat i-a acoperit fața frumoasă. A început să plângă. Educatoarea a ridicat-o, i-a aranjat rochiţa şi părul, şi l-a mustrat ușor pe dolofan. Lui nu-i păsa.
A venit rândul Elisei să-şi zică poezia. A făcut câțiva pași în față, a zâmbit mulţimii, apoi a început să recite tare şi cu intonaţie. Era îmbrăcată toată în alb, ca un fulg de nea. Era frumoasă foc. În timp ce recita, m-a privit mândră. I-am zâmbit. Poezia era lungă. A spus-o fără probleme şi cu mare drag.
L-a sfârșit și-a primit aplauzele, apoi s-a așezat la locul ei.
Fetița cu pistrui voia să-și dea jos pelerina pentru că o strângea șnurul din jurul gâtului. Şi ea era fulg. Mama, care își dorea ca fetița ei să arate impecabil, îi făcea semne disperate să își lase pelerina pe ea. Fetița nu a ascultat-o. Și-a desprins lanțul din jurul gâtului. S-a eliberat şi zâmbea fericită. Mama ei s-a rușinat. Fără pelerină, fetiţei i se vedea găurica de pe umărul bluziţei.
A apărut Moş Crăciun cu sacul plin de daruri. Un moș slab, pricăjit şi cu o voce penibil de piţigăiată. Copiii îl priveau suspect. O fetiţă, cea mai mică dintre toţi, s-a speriat rău de tot de el. S-a retras în spatele sălii, și-a acoperit ochii cu palmele, să nu-l mai vadă, şi a început să plângă cu sughiţuri. Educatoarea a liniștit-o. Moşu’ le-a spus copiilor că vor primi cadouri doar dacă îi vor recita câte o poezie. Toți copiii au primit cadouri. La sfârșit, Elisa s-a apropiat de el şi i-a şoptit ceva la ureche. Moşu’ a anunțat publicul că Elisa trebuie să mai spună o poezie.
Elisa și-a aranjat rochița și a început să spună a doua poezie. La final a mai primit un rând de aplauze.
Serbarea a luat sfârșit. Copiii şi părinţii deopotrivă se înfruptau din prăjiturile delicioase de pe mese. Elisa a venit la mine țopăind. Am pupat-o şi am întrebat-o curioasă ce i-a şoptit Moşului.
-I-am zis că, dacă nu mă lasă să mai recit o poezie, o să le spun la toţi copiii că ştiu că el nu e adevăratul Moş. Am văzut că nu e barba lui. Şi-a pus una falsă, din vată. Şi este prea slab. Moşu’ are burtă. Şi ăsta are ceas. Moșu’ nu are aşa ceva.
M-a bufnit râsul. Am îmbrăţişat-o pe mica şantajistă tare de tot.
Am observat cum un băieţel cu ochii mari, căprui, și părul creț, s-a apropiat de Elisa, i-a dat o prăjitură și a pupat-o pe obraz. Ea s-a emoționat. Apoi au avut o discuţie. Părea o discuţie serioasă, ca de adulţi. După ce au terminat de vorbit, Elisa a venit la mine și mi-a spus:
– L-ai văzut pe băiatul ăla cu părul creţ? E Robert. Iubitul meu. I-am vorbit despre secretul meu, ştii tu, ăla pe care nu îl știe aproape nimeni. I-am spus că am o mică problemă. Uneori fac noaptea pipi în pat. Dar nu de-aia că vreau eu. Că eu nu vreau, dar am vezica slabă. Și iau medicamente. Mama mi-a zis să nu spun la nimeni secretul ăsta, că e ruşinos. Dar eu am vrut să ştie. Nu vreau să am secrete faţă de el.
-Si el ce ţi-a zis?
-Că nu e nicio problemă, că şi el se mai scapă câteodată când bea multă apă seara.
Am strâns-o tare de tot în braţe și am pupat-o. Cât de ușor pot fi sinceri copiii!
M-am dus și mi-am luat şi eu o prăjitură cu ciocolată. Prichindeii aproape că m-au doborât. Un băieţel m-a călcat pe picior. Era iubitul Elisei. M-am aplecat spre el şi l-am întrebat:
-Cum te cheamă?
-_-obert.
-_obert?
-Nu,_o-bert.
-Aaa, am priceput,_obert.
-Nuuuuuu. Eu sunt _bert. Nu-nţelegi?
L-am enervat bine de tot pe copil. Nu am vrut să-l mai chinui, cu toate că mă distra enorm, așa că m-am oprit. Nu putea să-l zică pe „r”. Şi era foarte simpatic. Ca să-l calmez, i-am spus:
-Gata, am înţeles.Te cheamă Robert.
A aprobat supărat din cap, a scăpat un mic oftat şi a fugit să-şi mai ia o prajitură.
Frumoasa nebunie a luat sfârșit. Lumea se îndrepta spre case. Copiii erau fericiți. Afară ningea ușor. Eu traversam parcul cu copacii plini de luminițe colorate și ghirlande. O imagine de poveste. Am luat telefonul din geantă și am format numărul lui:
-Trebuie să-ți spun un secret care nu mai vreau să-mi fie secret.
Citiți și Când ești singură, trebuie să aștepți, de aceeași autoare…
