”… credea că le văzuse pe toate și ajunsese imun la orice suferință omenească, însă niciodată nu văzuse o inimă vie. Fascinat, a privit ultimele bătăi, tot mai lente și neregulate, până au încetat de tot și soldățelul a încremenit fără să scoată un suspin.
Preț de o clipă, Dalmau s-a uitat la gaura roșie în care nu mai bătea nimic. Dintre toate amintirile de război, aceasta avea să fie cea mai tenace și insistentă – copilul de cincisprezece sau șaisprezece ani, încă imberb, murdar de luptă și de sânge uscat, întins pe jos cu inima la vedere.
Nu și-a explicat nicicând de ce a introdus trei degete de la mâna dreaptă în rană și a început să apese ritmic, calm și firesc, un timp imposibil de determinat, poate treizeci de secunde, poate o eternitate. A simțit că inima prindea viață, mai întâi cu un tremur imperceptibil, apoi cu bătăi viguroase și regulate.”
”Cu mare bucurie am regăsit-o pe Isabel Allende în cel mai recent roman al ei, atât de frumos intitulat ‘O lungă petală de mare’, ca un omagiu adus, nu întâmplător, marelui poet chilian Pablo Neruda.
Căci Neruda este Poetul, cel care și-a cântat în versuri atât de frumoase țara –
„o lungă petală de mare, de vin și de zăpadă, tivită cu o panglică de spumă albă și neagră”
dar și omul de stat care, în august 1939, în timpul sângerosului Război Civil din Spania, a fost un vector al destinului pentru mai multe mii de spanioli refugiați în Franța.
În calitatea sa de consul special pe probleme de imigrație, Neruda a primit responsabilitatea a ceea ce el a numit ‘cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o’: trimiterea, spre Chile, pe o veche navă comercială, Winnipeg, a peste două mii de supraviețuitori ai Războiului Civil.
Acesta este faptul istoric, riguros documentat, grație formației ei de jurnalist, dar și filtrat prin propria experiență a exilului, de la care pleacă Allende în construirea unei povești care poartă toate însemnele mărcii autoarei: o scriitură densă, savuroasă, tandru-ironică, cu personaje extrem de … ” citește articolul întreg aici
”Inima este cea care ne mână și ne determină soarta. De asta am nevoie pentru personajele din cărțile mele: o inimă pasionată”.
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.