Cred în întâlniri faste și în oameni providențiali.
Dacă ai parte de o întâlnire cu un astfel de om atunci, undeva în tine se apasă clapa unui pian pe care l-ai purtat tot timpul, dar de care nu ai știut pentru că nu venise încă momentul relevării…
Mie mi s-a întâmplat și, păstrând proporțiile, mi-am adus aminte de această mărturisire tulburătoare a lui Nichita.
O redau în continuare.
„Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă încât noi studenţii inodori şi incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigui despre el.
Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate, sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu.
Nu-l iubeam. Eram topit de invidie.
Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbură şi nu ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând “crep” la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti.
Deodată, cineva de la catedră care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas rituos a zis: „Se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie”. […]
Văd parcă pe Labiş ridicându-se de o gravă nobleţe naturală care lăsa puţin dureros şi distant între el şi noi o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat lângă catedră, ci a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci, şi într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu.
Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării.
Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să-l poată recita), începându-şi versurile lin şi tărăgănat şi sfârşindu-şi-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice.
Mi-aduc aminte cuvântul „nămol” în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nămolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el într-un alt vers… „planetă şi grea”. Se terminau de o rară violenţă, într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile de sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile, şi bunda, ar fi fost pline de sânge.
Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins.
Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă.
Atunci nu puteam crede că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei, pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii.
Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricare altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-i prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte.
Abia acum ştiu că acea seară în care am avut tristul noroc să-l văd nu ţinuse de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile, că ea nu ţinea nici de caracterul meu, ci era numai o aspiraţie a mea atât de brusc relevată încât chiar şi resturile de memorie care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. […]
Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor.”
Nichita STĂNESCU, Sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins, în volumul Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet Bucureşti, Editura Cartea românească, 1972, p. 423-425. (sursa)
foto sursa
Citește și Pentru ce am plecat?
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
