Profesorul, medicul, psihoterapeutul: oamenii cu care trebuie să rezonezi afectiv și emoțional, pentru că relația cu ei înseamnă încredere, ori acest sentiment implică în mod necesar un fundament sensibil. Influența lor poate fi o chestiune de viață și de moarte, pentru că puterea lor asupra celorlalți poate impulsiona sau poate distruge. Ei apar în momente importante ale existenței oamenilor, iar prezența lor poate influența destine, poate și ca un semn al providenței.

Dar astăzi, 5 iunie, despre cei care ne fac educație, aflați dincolo de granița invizibilă care desparte clasa – colectivitatea, deci, și catedra – locul destinat unei singure persoane, capabilă să conducă, prin forța personalității lui. Mulți se vor fi gândit astăzi la o zi în care, prin bunăvoința Ministerului, „nu se face școală”, ci „activități” menite să celebreze acest eveniment, urmând ca „în perioada desfășurării acestor manifestări specifice nu se vor presta activitățile prevăzute în fișa postului a fiecărui salariat din învățământ”. Limbajul de lemn, năucitor, lovește din nou, pentru că fiecare va face orice, după cum îi e firea, dorința, putința sau dispoziția. Probabil că mulți vor merge în parc, să profite de vremea frumoasă, ori la film, în orice caz, „altceva” să fie. Nu „școală”. Pentru că semantismul acestui cuvânt sperie, stârnește angoase, amenință… Urmează examenele care dau nopți nedormite și produc ulcer. „După Evaluare, să nu mai aud de școală”, e replica unanimă pe care o auzim cu toții zilele acestea, părinți, copii, dascăli.

Testele nu sunt, în concepția claselor noastre, ceea ce sunt într-o mentalitate sănătoasă, adică prilejuri pentru elevi de a demonstra cât de mult au evoluat, cât de mult sunt conștienți de necesitatea de a se împlini prin învățătură, ci, nu-i așa, niște praguri ostile pe care mentalitatea colectivă le hiperbolizează, punându-le într-o lumină catastrofică. Și da, uneori, examenele îmbolnăvesc, din nefericire, sau chiar ucid. Cauza e mult mai profundă și mult prea veche, iar lumea persistă și se complace în aceeași atitudine față de școală, total străină naturii ei benefice. Nu se mai face școală cu bățul, e adevărat, se face școală sub amenințarea cuvântului care lovește.

Uneori, avem impresia că un profesor „rău” ( a se înțelege sever) ne împiedică să apreciem materia pe care o predă, și chiar avem tentația de a ne îndepărta de ea definitiv. „Să nu mai aud de… să zicem, matematică, toată viața”, am auzit de multe ori, de atât de multe ori încât m-am îngrozit. (Între noi fie vorba, și acum am coșmar că sunt scoasă la tablă și nu știu să rezolv problemele acelea complicate cu numere de picioare de animale dintr-o curte, cred că fiecare își amintește, sau de muncitorii care terminau de săpat șanturi în nu știu câte zile, de culegerile Gheba și Olivotto care ne întunecau vacanțele…).

Poate fi adevărat, atunci când nu există decât voința profesorului de a se asigura că materia e predată și tocită fără aportul înțelegerii unor conexiuni pe care le are cu viața adevărată, care se petrece în conștiință. Același a rămas tiparul didactic pentru mulți dintre educatori, din păcate, și aceeași strania lipsă de legătură a materiilor între ele, și, ceea ce este mai important, a lor cu realitatea. Învățătura trece prin creier, dar drumul necesar pentru a ajunge în conștiință trece prin sufletul copilului. A învăța este un act complex, care antrenează întreaga personalitate a copilului, fără s-o reducă la capacitățile cognitive, ci mai degrabă, să le impulsioneze creator, prin aportul afectivității și al sensibilității.

Astăzi, o nouă generație de absolvenți părăsește băncile școlii. Cei mai mulți, cu un gust amar. Mulți dintre ei, nostalgici după colegii de clasă. Alții, fericiți că au „scăpat”. Iar unii dintre ei regretă că n-au învățat la timp, pentru că, așa cum au fost avertizați, au ratat șansa la o cultură generală temeinică. Câțiva au ajuns autodidacți. Probabil că undeva, între imaturitatea lor și nerăbdarea dascălilor de a le transmite cât mai multe cunoștințe,  ajunge să fie neglijat factorul afectiv. De el ține apoi motivația, iar motivația reprezintă motorul întregii activități intelectuale, iar asta se întâmplă la orice vârstă. Foarte mulți se plâng, ajunși la etapa maturității, că în școală nu se predă materia care se numește „viață” și pleacă în lume debusolați, ca într-o călătorie al cărui capăt nu-l pot prefigura cu claritate.

Ce e de făcut? Să redevenim copii, să învățăm alături de elevii noștri, și, dacă se poate, și de la ei. Să ne gândim că visul cel mai mare al unui dascăl ar trebui să fie acela de a fi depășit de discipolul lui. Să lăsăm teoriile de genul „10 e numai pentru profesor”. Să vedem în fiecare elev un posibil copil al nostru, pe care vrem să-l vedem format pe de-a-ntregul, stăpân pe soarta lui, cu stimă de sine puternică, dornit să se autoperfecționeze, cu alte cuvinte, stăpân pe un sens al vieții. Oare o fi așa greu?

Educația este arta de a forma oameni conștienți de individualitatea lor, de complexitatea și rolul social pe care îl vor îmbrățișa după ce se vor desăvârși ei înșiși. Ignorând această teză, esențială educației, nu vom obține decât niște pseudo-intelectuali, niște mașini de reprodus informații, lipsiți de puterea de a transmite mai departe dorința de a învăța, plăcerea, bucuria, satisfacția unor rezultate binemeritate. Foarte mulți dintre profesori înțeleg că singura poză pe care trebuie s-o adopte este severitatea, privirea serioasă care devine încruntată și aerul de superioritate, menit să subordoneze și să asigure „liniștea”. Acest ideal periculos al școlii românești, care își dorește elevi supuși, catatonici, tăcuți și atenți 50 de minute. Utopie.

Iată un răspuns la întrebarea „Ce sunt profesorii pentru voi, elevii?”:

„În opinia mea, profesorul nu cântărește mult în ceea ce vom deveni noi în viitor, însă există și excepții. Profesorii care vin la oră, își predau lecția și pleacă, nu se pot numi profesori în adevăratul sens al cuvântului. Doar pentru că stau de partea cealaltă a catedrei nu înseamnă că locul lor e acolo. Când un profesor vine și îți dictează un anumit număr de pagini pe care mai apoi trebuie să le înveți pentru a primi o notă, iar peste câteva zile nu mai ai niciun habar de ce ai învățat, este un exemplu de acțiune pe care unii profesori aleg să o facă. Din acesta cauză, poate, mulți copii nu merg cu drag la școală, și așteaptă cu nerăbdare ca orele să se termine.

Pe de altă parte, există și profesori foarte buni care chiar se implică și își doresc ca la sfârșitul acelei ore să rămâi cu ceva. Sunt acei profesori care nu te cataloghează că fiind deștept sau mai puțin deștept în funcție de niște note. Pentru ei, notele sunt doar niște cifre. Ceea ce contează cu adevărat e felul în care livrează informația, nu cantitatea ei.” (I.M, clasa a IX-a)

Non scholae, sed vitae discimus – Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață, spuneau latinii, și mare dreptate aveau.

Închei cu un citat, ca să vă dau timp să răspundeți la întrebare: Mai avem nevoie de profesori?

„90% din televiziune se interesează de viaţa vedetelor de carton. După anii ’50, când comuniştii au luat puterea, nu s-a văzut aşa ceva. Ce să mai vorbesc de vremea monarhiei! Atunci, un savant era un savant, un profesor universitar era un profesor universitar. Acum, scuipi şi îi pui piedică profesorului pe culoare. În vremea noastră, la o personalitate cum era Paul Constantinescu sau Gheorghe Dumitrescu, care mi-a fost profesor de armonie, Ştefan Niculescu, ne uitam ca la dumnezei. Ne lipeam de zid ca timbrul de plic. Îmi sugeam burta ca să nu-i deranjez lui trecerea. Când trecea compozitorul prin faţa mea, eu eram ştampilă. Acum, studenţii se sărută pe scări în faţa profesorilor sau se mângâie pe la glezne. Am luat modelul american. Respirăm prin ei, mâncăm prin ei.” (Gheorghe Zamfir)

Citiți și Hai să scriem tabla toată…