nu-i rost să cadă chiar de sunt coapte
ca niște magneți cu limbile-ncinse de revoltă
rămân podoabe
topesc albastrul în verde
dacă încerci să le smulgi vei scoate
întreg poemul din rădăcină, și de-abia asta
e cu neputință
în grădina unui destin întârziat
apelul de seară scoate la iveală
și cele mai bune intenții
după cum lesne
e de-nțeles că ele
trăiesc cea mai mare parte a vieții
din admirație.
foto tumblr.com
Citește și te iubesc, e vara anului 5027
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
