”Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept…”

Anul 1872 este anul crucial care schimbă viaţa Veronicăi Micle. Era primăvară când s-a întâlnit la Viena cu Eminescu. Poetul era student de mai bine de doi ani şi jumătate, urmând cursurile Facultăţii de filozofie.

Participase la cercul studenţesc “România Jună”, antrenase studenţii în sărbătorirea a 400 de ani de la târnosirea Mânăstirii unde îşi avea mormântul Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În pregătirea festivităţilor spre slava învingătorului de la Podul Înalt, poetul a vibrat intens, iar numele lui în comunitatea studenţilor vienezi era foarte cunoscut, publicase la “Convorbiri Literare”, în “Familia” lui Iosif Vulcan, în “Federaţiunea” din Pesta, semna articole critice care dăduseră loc la discuţii aprinse şi polemice în presă. Atacând dualismul austro-ungar, poetul fusese citat în faţa judecătorului de instrucţie. Eminescu era admirat şi adulat. Maiorescu îl lăudase în “Convorbiri..” ca pe un “poet în adevăratul înţeles al cuvântului”.

Veronica Micle citise la vremea aceea poeziile lui din “Convorbiri…” şi-i închină o poezie “M-am gândit…” pe care o publică târziu, la 1 noiembrie 1883, în “Convorbiri Literare”:

“M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/Te ştiam numai din nume…/Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”

Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle. Pe versoul fotografiei poeta scrisese:

Henrieta insinuează că legăturile poetului cu Veronica Micle au început de la Viena ( şi este adevărat n.n.), ba chiar că de pe atunci ea îl “turmenta” pe Mihai, pentru că acesta s-a fotografiat la Viena numai pentru “ hatârul” ei. Este adevărat că s-a păstrat o versificare a lui Eminescu “O dată te văzusem”, o dată însemnând Viena, iar “a doua oară” ar însemna Iaşul. Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată protipendada Iaşului la marea sărbătoare.

Veronica Micle venise în capitala Imperiului pentru a consulta nişte doctoti referitor la o boală de piele. O condusese Ştefan Micle şi o cazase la pensiunea Lovenbach, unde avusese şi Eminescu cândva gazdă. Cum Micle venise şi cu treabă, fiind foarte ocupat, a lăsat-o pe Veronica singură şi s-a întors la Iaşi. Se crede că Miron Pompiliu îi sugerase întâlnirea cu Eminescu. El era singurul- zicea Miron- care putea să-i fie ghid în marea capitală, deoarece cunoştea oraşul, teatrele, opera, parcurile, localurile pitoreşti, muzeele şi tot ce era interesant.

Acea primăvară vieneză a anului 1872 i-a găsit pe amândoi pregătiţi pentru marea dragoste. Studentul Mihai Eminescu avea chipul luciferic pe care i l-a imortalizat fotografia făcută la Praga în 1869 – la 19 ani – şi pe care i l-a descris cu genială intuiţie a complexului sufletesc I.L. Caragiale: “Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic; un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Publicase câteva poezii în “Convorbiri literare” în care se arăta fulgerat de amintirea nefericitei dragoste ipoteştene (Mortua est) şi pregătit să descifreze enigmele sufletului feminin (”Venere şi Madonă”), aşezat la rându-i sub luminile mitului; astfel de creaţiuni se vor dovedi suficiente pentru ca Titu Maiorescu să creioneze un an mai târziu un convingător portret al poetului la tinereţe: “Cu totul osebit în felul său, om al timpurilor moderne, deocamdată blazat în suflet, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu.”

Criticul junimist mai aprecia farmecul limbajului, ca semnul celor aleşi! Pe plan sentimental, cele câteva aventuri studenţeşti pasagere nu făcuseră decât să întreţină dorul pentru îngerul blond cu ochi albaştri întruchipat de Bălăuca.

Acel moment vienez a însemnat o astfel de experienţă aşteptată şi visată, percepută ca atare de Eminescu şi prin raportare la modelul mitologic ”Amor şi Psyche”, întruchipat în cunoscutul basm antic ale cărui reflexe se recunosc :

“În orice caz, până a te cunoaşte puţin numai, simţemântul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor şi Psyche, d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou.”

Ca o anticipare a dramatismului relaţiei, se recunoaşte în această situaţie iniţială şi un posibil model tristanian inversat: regele Mark (Ştefan Micle) îi prezintă lui Tristan (Eminescu) pe Isolda (Veronica) impunând un pact sever dictat şi de poziţia sa seniorială: a iubi fără să speri; exasperarea lui Eminescu din perioada ieşeană e un semn de răzvrătire împotriva pactului pentru respectarea căruia va apela la gestul separării voluntare (plecarea la Bucureşti) şi suspendarea comunicării până la eliberarea celei râvnite (moartea lui Micle) – ambele gesturi figurând în arsenalul curtoaziei cavalereşti.

Gheorghe Tomozei în cartea sa “Mirandoniz” sau Ion Ionescu-Bucovu în romanul “Martirii lui Eros” dau frâu imaginaţiei lor să ne arate cum a decurs prima lor întâlnire la Viena. De ce srisese Eminescu acestă poezie tocmai acum şi o intitulase Mirandonitz? Cine era Mirandoniz? Nu cumva era o încrucişare de nume între Mira şi Adonis? O formă pământească de care se îndrăgostise poetul.

Avea Mirandoniz palat de stânci, cu streşini drept codru, cu colonade de munţi în şir, cu o vale adâncă tăiată de un fluviu bătrân ( să fie Dunărea?), o vale cât o ţară (România?) în care era castelul între păduri , flori, fluturi, greieri, păiejeni, cu un mare podul de aur peste care trece “albă, dulce, mlădioasă, jună, / Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur/ Lin împletind în crinii mâinilor,/ Ivind prin haina albă membri-angelici,/ Abia călcând podul cel lung cu-a ei/ Picioare de omăt, zâna Mirandoniz.” Nu cumva acestă zână care-i popula de la un timp imaginaţia era Veronica, cu care umbla zile şi nopţi întregi prin fanastica Vienă?

Este greu să ne imaginăm succesivele scene din momentul întâlnirii celor doi poeţi. Poate Veronica l-a căutat, rugându-l să-i fie ghid prin capitala Imperiului. Întrevedem însă imaginea poetului stăpânindu-şi plăcutele surprinderi în faţa femeii neobişnuit de frumoasă, spirituală, modestă şi inimoasă, căreia sfiiciunea lui pornită din firesc şi bunăcuvinţă îi respira o aromă fragedă. Eminescu rămâne uimit la vederea chipului angelic al femeii:

Conştientizarea sentimentului se va fi produs în contextul aceluiaşi moment vienez printr-un gest de acceptare stimulat şi de atmosfera artistică şi muzicală a marelui oraş, atmosferă îmbibată de efluviile dorinţelor erotice; poate un tablou din galeriile vieneze sau sugestiile unei galante melodii au încurajat primul sărut – la fel ca în cazul cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta la lectura unui celebru roman cavaleresc:

Postuma “Când te-am văzut, Verena” este o mărturie directă a faptului că Eminescu a rămas împietrit în faţa frumoasei ieşence:

“Şi îţi aduci aminte cum mă feream în lături/ De dulcele-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,/ Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,/ Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii, // Ştiam că sunt copilul nefericitei secte/ Ce are sete adâncă de formele perfecte/ Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul/ Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”

Eminescu venea după o experienţă tragică în iubire când iubita de la Ipoteşti murise, lăsându-l dezamăgit. După acea deziluzie, Mihai îşi făcuse plan de călugărie şi-i jurase lui Eros că indiferent cu ce săgeată plină de otrava dragostei va mai trage în el, o va respinge: “Ea a murit- Am îngropat-o-n zare/ Sufletul ei de lume este plâns-/ Am sfărâmat harfa-şi a mea cântare/ S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins” Dar tot Eros a tras cu săgeţi nevăzute în inima lui maculată de acea tristeţe şi l-a trezit, simţind că noua femeie, intră încet în sufletul lui ca o nălucă: “Astăzi ea mă înconjoară,/ Astăzi eu blestem şi fug./ A mea inimă fecioară/ N-a primit-Azi nu voi jug.”

Dar poetul se înşela. Veronica Micle pătrundea în sufletul lui încet-încet ca o necunoscută himeră.

După trei luni, Veronica Micle părăsi Viena, lăsându-l pe studentul Eminescu dezamăgit. Nemaiavând bani şi neinteresându-l examenele, rătăcitul sentimental se lipsi de examenele pe care trebuia să le dea şi se întoarse în ţară, dezamăgind atât pe taică-său cât şi pe Maiorescu, care voia să-l pregătească pentru o carieră universitară.

A încercat apoi la Berlin să înnoade firul studiilor, dar şi aici nu l-a mai tras inima. Dacă ar fi să dăm crezare celui ce a publicat acestă misivă, Eminescu îi scria în anul 1874, lui Serban: „Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus, coborâtă pe pământ, ca să mă tortureze. Frate Serbane, vezi de te intereseaza dacă nu s-a mutat de acolo unde şedea”, iar mai departe: „Un fel de anihilare a vointei caracterizează eul meu. Ochii deprinşi cu slova veche şi înţeleaptă, azi, refuză să mai urmeze drumul care duce la fericire după unii, la deznodământ dupa părerea mea. O, nu te mira, fraţioare, de această schimbare. Vei intelege, când vei afla că Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima, şi fără să vreau sunt sclavul lui.„

Dacă atât de mult îl robise acestă fiinţă, nu putea să fie alta decât Veronica Micle, care-i rămăsese în minte de la Viena. Aşa se face că poetul părăseşte Berlinul şi în august 1874 intra în ţară cu conştiinţa efemerităţii strădaniilor de studii din ultimii cinci ani, fără titlul de stat, dezamăgindu-l pe Maiorescu care spera să-l numească profesor de metafizică la Universitate în locul lui C. Leonardescu, dar şi pe taică-său, care voia să scoată om din el.

De ce dorise el să vină tocmai la Iaşi? Nu cumva îl chema glasul iubirii? Dar Iaşul însemna ceva mai mult. Pentru nostalgicul romantic, Iaşul însemna regăsirea vechilor locuri străbătute de propria familie şi de el ca sufleor şi copist de roluri în trupele Fanny Tardini şi Pascaly. Aici el lua legătura cu Junimea, care-l ajutase şi băneşte, publicându-i poeziile. Aici erau vechii lui prieteni Miron Pompiliu, Ioniţă Scipione Bădescu, Samson Bodnărescu şi Slavici. Sorţii au lucrat în favoarea lui.

Slavici ne informează: “Serile le petreceam adeseori la Miron Pompiliu şi cu Samson Bodnărescu, făcând lectură ori discuţiuni literare la Dna Burlă, azi Poni, câteodată, de tot rar, la Dna Micle, pe care Eminescu o ştia încă din timpul petrecut la Viena. El ţinea dar să fie totdeauna “spelcuit”…”

Intrând ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, ajungea la Veronica Micle, prin soţul ei care era rectorul Universităţii. Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica, fiind şi confidentul ei.

De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu, care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii, şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut. Perpessicius numeşte acestă perioadă epoca veroniană, când poetul scrie cele mai frumoase poezii de dragoste, închinate Veronicăi.

Pe o filă din “Amartalon sotiria”, manuscris popular din colecţia sa, procurat de la botoşeneanul Costache Vasiliu, poetul şi-a însemnat, cu cerneală violetă, momentul fatal când şi-a dat seama că o iubeşte puternic pe Veronica Micle.

Ea îi dăruise flori, şi poetul în cerul fericirii sale, o asemuia madonelor rafaelice.: “Ziua de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dat flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea”.

Cartea cu pricina a fost cerută de Mozes Gaster şi Eminescu a şters însemnarea intimă, trecând peste ea cu peniţa muiată în cerneală, apăsând violent, străpungând aproape hârtia. Poetul încerca în acestă vreme, prin alegorii şi prin detalii ce-o portretiza maiestos pe zeci de file de caiete, să-i arate Veronicăi cât de mult o iubeşte.

Petru Rezuş o descrie astfel pe femeie în acestă perioadă: “Femeia era excepţional de frumoasă în acei ani. Poate forma nasului umbreşte uşor gingăşia chipului (ne referim la fotografia din atelierul lui Nestor Heck din Iaşi, când Veronica avea 19 ani, 1869)- altcum, are un păr bogat şi superb, mai mult castaniu decât blond, urechile puţin îndepărtate de cap cu loburile fără rotunjime, lipite de obraz. Nu este nicidecum voluminoasă; nici mai târziu în 1888 nu va fi, ci numai se va rotunji, după capriciile vârstei.”

Eminescu devenise şi pentru Veronica “un vânător de talente.”

În familia Micle se făcea şi muzică, dar mai ales se făcea literatură. Veronica Micle era o bună versificatoare. Dar pe vremea aceea, poeziile Veronicăi nu atinseseră corzile unei adevărate arte. Poeziile ei nu erau mai prejos de ale Matildei Cugler-Poni.

Deşi colaborase cu poezie şi proză le reviste ca “Noul curier român” sau “Columna lui Traian”, numai când luase contact cu şcoala lui Eminescu, poeziile ei se înalţă la un nou nivel, drept pentru care Eminescu o îndrumă să trimită poeziile spre publicare. Acum la 1 decembrie 1875 îi trimite poeziile “Fugi îţi zic” şi “În zadar” lui Iacob Negruzzi să le publice în “Convorbiri literare”. Lui Eminescu i-a produs o mare bucurie publicarea acestor poezii, destinul ei literar împletindu-se cu destinul literar al poetului.

În acestă perioadă poetul închiria odăi secrete pentru a se întâlni cu iubita.

Numai Creangă ştia de dragostea lor, dar şi “caracuda” (Junimea, n.n) aflase şi începuseră bârfele.

Alteori recurge la proiecte de teatru şi în scenele istorice, eroinele lui au fizicul Veronicăi, colindând Suceava şi Iaşii medievali, iar îndrăgostiţii declamă propriile pasiuni.

Pe manuscrisele eminesciene din acestă perioadă apar încercări de a desena din memorie pe Veronica Micle şi jocuri de cuvinte din semnele grafice ce compun onomastica poetei, prin schimbarea ordinelor literelor, alcătuind ingenioase familii de nume: Veronica, Acinorev, iubit prieten, Verona, Anorev, Aronev, Aquinora, Aquinore, Irena, Aroniqua, Enorvica, Vicenora, Acivrone, Civraneo, Neocivra, Vranceora, Norviace, Narvioce, Vreona, Voerna, Vanoer, Arnoev, Aernoev, Aornev. Lângă manuscrisul poemului “Rugăciunea unui dac”, Eminescu adresează spontan chemarea: Verena! du!(Verena! tu!).

De asemenea, în Kamadeva, poetul integrează propria lui făptură în poezie, iar pe marginea foii compune anagrama Uxe Nime care răsturnată dă Eminescu: “Părul negru, chipul oacheş,/ Şi obrazul arămiu,/ Ochii mari se uit cu sete,/ Lucesc negri, moale, viu.”

Între anii 1875-1877, şi Veronica Micle va publica în “Convorbiri literare” 55 de poezii dintre care menţionăm pe cele legate de destinul ei cu al lui Eminescu: “Când îmi plec”, De-ai şti…”, “Fugi…”, Ar fi destul…”, “Singură”, “Pe ceruri…”, “Ai plecat…”, “Şi pulbere, ţărână…”, “Pasăre cu pene-albastre”, “Am plecat…”, “Luminează-n ceruri luna…”, “Dor de trecut”, “La portretul unui poet”, “Şi te urăsc…”, “Să pot întinde mâna…”, “S-a pus vălul”, “M-am gândit…”, “Aş vrea să viu”, 2De-aş putea…”, “Că astăzi…” “Sânt lăcrimioarele-nflorite…”, “Lui X”, La un portret”, “Şi dacă-un dor…”, “Scrisoare””, “Să ştii că oriunde” etc.

Dragostea lor se consuma în locuinţele poetului din acestă perioadă, când era vizitat de Veronica:

Cartea Prof. Ion Ionescu-Bucovu, recomandarea noastră: