te iubesc, e vara anului 5027
efortul de-a sta nemișcată în fotografiile tale
îmi usucă sângele
cu care ți-aș scrie pe verso
te iubesc, e vara anului 5027
îmi tremură mușchii în pliurile buzunarului tău
un fel de
bandaj cu reflexe necoapte
peste un mecanism tainic învârte
ritmic o roată dințată.
înregistrarea luminii a devenit o declarație de
apartenență la emulsia uitării
un cântec din viitor cu care
îndrepți cuvintele către mine
conuri tăcute de piatră vinificată
turtite în boabe mari ce se scurg
și se desfată în șanțuri albite pe față.
o siluetă
umbra ei traversează
umbra închide o poartă.
uneori
o deschide.
foto sursa
pește nărăvaș de apă dulce durută
dacă înlături micile romantisme
rămâi cu o haină scămoșată de fier
nimic inutil, bătrânul parfumier
îți va da fata
și-ntreaga împărăție pentru
nesiguranța ta înnăscută…
Citește și absurd
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
