Mi-am trimis sufletul în invizibil pentru a descifra secretele Universului. Când s-a întors mi-a spus: „Eu sunt, și Cerul și Infernul, în mine însumi” – Oscar Wilde, Potretul lui Dorian Gray

Cine suntem? Un corp în care se oglindește un spirit? Sau suntem spirit care animă un corp și care îi trezește conștiința felului în care arată?

 Este unanim acceptat faptul că tot ceea ce trăim începând din momentul nașterii noastre devine o amintire care ne modelează gândirea, felul în care ne exprimăm, gesturile și atitudinea pe care ni le manifestăm în raport cu ceilalți semeni. Experiențele acumulate în timp determină evoluția noastră. Spiritul, în acest caz, îmbracă veșmântul metaforei și devine astfel ceea ce ne definește, ne face demni de iubire sau de dispreț, adică tot ce sădim în memoria oamenilor după ce noi dispărem de pe Pământ. Și totuși, nu dispărem chiar complet, ceva din noi va fi preluat de urmași, prin memoria celulelor. Prin ei, vom exista și noi, iar menirea noastră înnobilează nu doar neamul din care facem parte, ci și rasa umană, în ansamblul ei.

Adriana Ungureanu

Unii cercetători mai avangardiști au împins explicațiile și mai departe: anumite particule din corpul omenesc s-au format odată cu Universul, adică în urmă cu aproape 15 miliarde de ani și vor dura până la sfârșitul acestuia. În acord cu această opinie ce ne-ar opri să considerăm aventura spirituală tot de atunci – chiar dacă știința refuză (deocamdată) să postuleze acest concept?

Până nu demult, fenomenele spirituale au fost de competența psihologilor sau, în cel mai pragmatic caz, la îndemâna biologilor. Fizica a fost ținută departe, cu toate că specialiștii din domeniu admit, în unele situații, că spiritul este parte și chiar participă intens la legile naturii. Însuși Newton, dincolo de gravitație, a fost obsedat și de lumină. Iată ce consemna în tratatul său, în secolul al 17 lea: „N-ar fi posibil ca corpurile să primească cea mai mare parte din lumina care intră în compoziția lor?” Adică, lumina este cel mai activ element din ceea ce cunoaștem, este încorporată în tot ceea ce a creat natura. Pe de altă parte, fizicienii care i-au urmat susțin că lumina este atât materie, cât și undă, ceva ce se propagă cu viteza maximă cunoscută în Univers. De ce n-ar rezulta că și corpul uman posedă o lumină invizibilă ochiului și pe care s-o numim generic „spirit”?

 Cum pot cercetătorii, în acest caz, să țină „spiritul” omului în afara laboratoarelor? Este ca atunci când o stea căzătoare se observă un timp în spațiu, după care dispare, s-ar presupune că a pierit definitiv. Oamenii de știință au constatat că ceea ce nu se vede nu înseamnă că nu mai există; își continuă evoluția într-un spațiu invizibil, inundat de un aparent nimic și de foarte mult întuneric, imperceptibil simțurilor noastre și mai ales tehnologiei de care dispunem.

Din acest stadiu, în care se crede că nu a mai rămas ceva din ceea ce a fost cândva, ar putea izbucni oricând în viitor, într-un moment impredictibil – pe măsură ce tehnologia va evolua și va ascuți simțurile noastre – un foc de artificii care va putea fi explicat doar dacă psihologii, fizicienii și biologii se vor așeza deodată la masă și vor fi nevoiți să inventeze noi discipline, iar omul își va redefini astfel un alt rol al său în Univers.

Până atunci, vom depăna săptămânal, răsucind pe toate părțile acest subiect. Cine știe? Poate vom ajunge la o concluzie. Sau poate vom naște tot mai multe întrebări …

Sursa: Jean E. Charon – J’ai vécu quinze milliards d’années, Edition Albin Michel, Paris, 1983    

Citiți și despre Iulia Hașdeu, de aceeași autoare