Nu e nimic suspect în povestea asta, dar totuși…
– Iubito, îmi pare rău, nu ne putem vedea în seara asta. Te rog, te implor să nu mă urăști! A venit un proiect pe ultima sută de metri și trebuie deja să ne apucăm de lucru. Știu că vei înțelege. Uite, e și George cu mine, coleg de suferință. Promit să mă revanșez în weekend cu vârf și îndesat. Mergem la restaurantul acela din nord unde ți-a plăcut ție foarte mult. Sau, și mai bine, putem să facem o aroganță și să fugim la Paris sau oriunde îți dorești. Mă ierți, spune-mi?
– Bine, fie, te iert și de data asta…Și chiar o să te rog să te ții de promisiune în weekend. Paris sună chiar bine. Spor la treabă! Salută-l pe George din partea mea.
– Îl salut. Te ador!
Închise telefonul apăsând cu patos bulina roșie de pe ecran regretând, clișeic, că nu avea la îndemână un telefon din cele vechi, cu receptor, pe care să îl poată trânti ca să-și mai domolească furia. Era a treia oară în ultima lună când amâna o întâlnire cu ea. Se abținea din răsputeri să nu devină paranoică. Și probabil i-ar fi fost mult mai ușor să își păstreze calmul dacă nu ar fi avut deja experiență în domeniu.Trecuseră, ce-i drept, nouă ani de la “marea despărțire” de Paul care o înșelase în modul cel mai josnic posibil și o mințise în față inclusiv în ziua în care îl găsise în pat cu cea care acum îi era soție. Își spusese atunci că nu va lăsa această experiență neplăcută să-i influențeze viața și că nu își va da voie să se transforme într-o paranoică. Ceea ce și făcuse. Adică își ținuse promisiunea față de ea însăși și trăise până acum cu bună credință toate relațiile – eșuate, e drept – cu puținii bărbați pe care îi lăsase să se apropie de ea.
Acum, însă, din senin – sau poate nu chiar – se trezise cu toate luminițele și sirenele activate. Se simțea înconjurată de o sută de ambulanțe și mașini de pompieri care urlau la unison și nu păreau că au vreun gând să se oprească.
Inevitabil, începu procesul.
De ce să mintă? Dacă nu mai vrea să iasă cu mine, ar putea să îmi spună, să îmi dea papucii, pur și simplu. A spus că e și George cu el, deci e puțin probabil să fi spus un neadevăr care ar putea fi scos la lumină foarte simplu, cu un simplu telefon la George. Bineînțeles că ți-a spus de George. Ce proastă ești! În felul ăsta o să te gândești fix la faptul că nu te poate minți pentru că l-ai putea suna pe George, dar știe că nu o vei face pentru că te-ai face de râs. Să îl suni și să îl întrebi ce? Nu-i așa că ești cu Alex la birou, că ați primit un proiect în seara asta și trebuie să lucrați târziu? Normal că nu vei face așa ceva. Iar el știe. Minciuna perfectă! Trebuie să fie altă cale să afli ce se întâmplă. Ai putea trece pe la birou, să vezi dacă mai e lumina aprinsă, doar știi care e fereastra biroului lui. Bine, Alex nu e prost, ar fi putut lăsa lumina aprinsă în caz că nebuna și paranoica lui iubită ar dori să facă o asemena verificare. Cât de nebună să fii să faci una ca asta? Miruno, îți lipsește o doagă. Uite cum te-a defectat la mansardă nemernicul ăla de Paul, după atâția ani! Și până la urmă, de ce te agiți atât? Dacă se vede și cu altcineva, n-ai cum să împiedici asta. Fii mai distantă. Nu cumva ai început să îl iubești, iar treaba asta a apăsat butonul de panică? A declanșat toate mecanismele subtile de autoapărare? Genial! Acum că ți-ai dat seama ce ți se întâmplă, trage aer în piept, potoloește-ți demonii și relaxează-te. Nu e nimic suspect în povestea asta, Alex muncește mult, știi asta, ai fost și tu în aceeași situație. Dacă tu nu poți înțelege astfel de situații, atunci nu știu cine ar putea pricepe. Veți recupera, cu siguranță, în weekend. În fond, a promis că te duce la Paris. Dacă ar avea de gând să îți dea papucii, nu ți-ar face o propunere așa extravagantă.
Aproape convinsă de acest din urmă argument, lăsă procesul de-o parte, își turnă un pahar de vin roșu și reluă lectura pe care o întrerupsese apelul de la Alex.
Anul ăsta sabatic era poate prea lung și nu îi făcea chiar bine.
Avea prea mult timp la dispoziție, nu trebuia să se grăbească nicăieri, mintea îi era prea liniștită și începuse să o ia pe arătură. Și citise prea multe cărți polițiste. Era clar, fabula.
Miercuri și joi curseră obișnuit, ea văzându-și de anul ei sabatic, el, ocupat la birou. Se auziră la telefon, ca de obicei, își scriseră peste zi, cu lux de amănunte. Promisul weekend la Paris deveni și el realitate. Plecară vineri seara, cu puține bagaje, se cazară la un hotel cochet din centru, petrecură două zile de vis în splendidul oraș iubăreț. Ce putea fi mai reconfortant decât imaginea a doi îndrăgostiți ținându-se de mână, hoinărind pe străzile pariziene, inseparabili.
Apoi încă o săptămână curse egal, ea liniștită, prea liniștită în anul ei sabatic, el ocupat, tot mai ocupat. Într-o miercuri, se văzu cu o veche prietenă care lucra acum la un nou proiect, un ONG, și îi propusese să devină partenere. Așa că se întâlniră să pună țara la cale. Prietena ei alesese restaurantul, un local cochet, aproape de biroul lui Alex, absolut întâmplător. Îi trecu prin minte să îi facă o surpriză după ce termina întrevederea cu prietena ei. La o masa mai retrasă, văzu o femeie a cărei figură îi păru extrem de familiară. După ce o examină îndelung, își dădu seama că era Ana, fosta iubită a lui Alex, de care el se despărțise cu ceva timp înainte ca ei să înceapă să se vadă. Știa că fusese o despărțire destul de urâtă, tipa tot insistase să se împace chiar și când ea și Alex începuseră o relație. În final se liniștiseră apele, iar Alex îi spusese că Ana please din oraș, primise un job în străinătate sau ceva de genul ăsta. Într-adevăr, tipa dispăruse din piesaj, nu mai știuse nimeni nimic despre ea.
Vederea ei, acum, aici, la câteva mese distanță, o tulbură groaznic. Îi crescu pulsul haotic, se simți iar înconjurată de sutele de sirene ale ambulanțelor și mașinilor de pompieri. Cine mai rămânea să stingă incendiile din oraș, dar urgențele medicale, cine se ocupă de ele dacă toate sirenele erau strânse roi în jurul ei? Gândurile i se învolburară pentru câteva secunde, ameți și se ținu discret de marginea mesei, de teamă să nu cadă. Prietena ei observă cum se schimbă la față și o întrebă ce se întâmplă. Îi făcu semn înspre Ana.
– O știam plecată, ce naiba caută în oraș?
– Habar n-am, dar mă pot interesa. Ai vreun motiv de îngrijorare?
– Nu..cred..adică, sper că nu, răspunse ea ușor nesigură.
Își reluară discuția despre proiect, însă nu mai putu fi atentă. Se duse apoi direct acasă, nu îi mai ardea de vizita surpriză la Alex. O măcina povestea asta despre revenirea Anei în București. Și, bineînțeles, nu se putea abține să nu se gândescă la serile în care Alex lucrase până târziu și dacă, nu cumva, Ana avea vreo legătură cu „proiectul” care îl ținea pe bărbatul ei ocupat.
Trecură câteva ore bune până primi vești de la prietena ei.
Ore în care nu-și putu controla pulsul și gândurile care începuseră din nou să o ia razna. În mintea ei se țesea deja o poveste încâlcită despre Alex și Ana și despre cum ăștia doi își reluaseră, pe ascuns, relația și urmau să fugă în lume și să se căsătorească. Primi vești încurajatoare. Ana era în trecere în București, venise să îi viziteze pe ai ei și nu ar fi avut planuri de a rămâne în oraș pe termen lung. Se mai liniști puțin, trase aer în piept și îl sună pe Alex.
– Ce faci, iubitule? N-ai să ghicești nici într-o mie de ani pe cine am văzut azi în oraș!
– Pe cine, iubito?
– Pe Ana, poți crede așa ceva?
– Care Ana, draga mea?
– Ana, Ana…
– Pfff, ce caută Ana în București? N-aveam nici cea mai vagă idee că s-a întors. Ați vorbit, s-a întâmplat ceva? Ești bine?
– Nu s-a întâmplat nimic, totul e în regulă, nu m-a văzut, n-am interacționat în niciun fel. Am vrut doar să îți spun, să fii în cunoștință de cauză în caz că te caută.
– Îți mulțumesc, iubito, că te gândești la mine. N-am nicio intenție să stau de vorbă cu ea, așa că nu-ți face griji. Ne vedem diseara, da?
– Ne vedem diseară.
Vocea foarte sigură a lui Alex o mai liniști puțin. Părea că nu știe nimic despre venirea Anei și că nu-i ascunde nimic. Făcu o baie lungă, se pregăti pentru ieșirea cu Alex și toate gândurile negre se spulberară.
Mai trecură câteva săptămâni în care povestea lor de iubire prindea contur, devenea tot mai serioasă.
Alex îi spunea că o iubește și o privea în ochi de fiecare dată când rostea cele două cuvinte magice. Ba chiar nici nu se mai întâmplă ca Alex să rămână la birou până noaptea târziu. Nu mai avea niciun motiv de îngrijorare, se liniștiseră toate spaimele, pulsul mai creștea din când în când dar numai de bucurie. Aveau chiar și planuri mari pentru vacanță, voiau să plece undeva departe, pe o insulă cât mai îndepărtată, cu climă blândă și ape limpezi.
Într-o seară toridă de iulie făcură dragoste ca doi nebuni în cochetul ei apartament din Primăverii. Alex se purtă ca niciodată. Mai întâi tandru, o sărută îndelung, având grijă să nu lase vreun centimetru de piele nedezmierdat, și o pătrunse ușor ca și cum ar fi fost prima ei noapte de amor și s-ar fi temut să nu îi producă vreo neplăcere. Apoi îl simți din ce în ce mai pătimaș, posedând-o aproape cu furie. Se abandonară în focul artificiilor climaxului și după zece minute de pauză o luară de la capăt. Se opriră, obosiți, abia spre dimineață când adormiră îmbrățișați.
O treziră razele soarelui care pătrundeau jucăușe prin ferestrele mari ale dormitorului. Fără să deschidă ochii, pipăi în jurul ei căutându-l pe Alex. S-o fi dus sa ia ceva de mâncare…Și cafea, la naiba, am uitat să cumpăr cafea.
– Alex! strigă ea morocănoasă, ești pe aici? Am uitat să cumpăr cafea…
Neprimind niciun răspuns, deschise ochii, privi în jur, liniște. Hainele lui Alex nu mai erau împrăștiate pe podea unde le abandonaseră cu o seară înainte, în focul pasiunii, iar ale ei erau aranjate pe scaunul din cameră. Probabil s-a dus după cafea. Se ridică din pat, înfășurându-se în cearșaf și se duse în bucătărie. Zări pe masă un trandafir roșu însoțit de un bilet. Zâmbi, ducând trandafirul spre nas încercând să-i perceapă parfumul discret. Luă apoi biletul de pe masă, însă îl scăpă în secunda următoare și se sprijini cu un gest reflex de spătarul scaunului, evitând să se prăbușească. Biletul căzu pe podea. Îmi pare rău. Ana…
Sursă foto: unsplash.com
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
