Nu cred în Bătrânețe.

Nu cred în etichetele atașate vârstei.

Mă deranjează apelativele „mamaie”, „tataie”, atâta vreme cât oamenii respectivi nu sunt bunicii celui care strigă. Le găsesc subiective și disprețuitoare.

Cred, în schimb, în Vârste care au specificul lor. Desigur că la maturitate nu mai poți face o parte din lucrurile pe care le făceai in adolescență, de exemplu, dar nici în adolescență nu mai poți face unele dintre lucrurile posibile în copilărie. Ține de trecerea firească de la o etapă la alta. Și poți face alte lucruri, la care doar visai în stadiile anterioare.
Lumea pare să fi fost croită pentru cei tineri, dar adevărul este că și ei își găsesc cu greu un rost în ea. Uneori, am impresia că lumea nu este făcută, de fapt, pentru nimeni. Și totuși fiecare trebuie să își găsească un loc. Sunt destule de făcut.

Tinerii au energie, frumusețe, sănătate, dar și cei trecuți prin viață au experiență, resurse materiale, abilități de supraviețuire. Însă tindem să ne concentrăm doar pe ce se pierde în timp, nu și pe ceea ce se câștigă.

Cred că este timpul să depășim etichetele și clasificările făcute de generațiile in care se murea fizic la 40 de ani și sufletește imediat ce ieșeai din copilărie. „Sunt bătrân” înseamnă, de fapt, „nu mai vreau să învăț, nu mă mai interesează ce se întâmplă sau cum arăt și îi urăsc pe cei care sunt (încă) tineri.”

Cei care strâng ani o fac depășind provocările fiecărei zile, iar cu timpul mi se pare că fiecare zi pe această lume a devenit extrem de solicitantă. Trebuie să fii tare apt existențial ca să supraviețuiești.

Cei care au „o vârstă” nu sunt niște învinși demni doar de compătimit, ci niște învingători. Respectați-i și învățați din experiența lor! Dacă sunteți cel puțin la fel de buni, într-o zi veți ajunge și voi ca ei.

foto sursa

Nici poetul nu crede „în vârstă”. Cât de tulburător ne transmite Pablo Neruda aceste adevăruri de când lumea… „măsura vremii”, spune el, „e o manta minerală, ori e o pasăre planetară, ori e o floare, ori poate e altceva, dar nu o măsură!”

Pablo Neruda, „Odă bătrâneții – Oda a la edad”

Eu nu cred în vârstă.
Toți cei în vârstă
poartă
în ochi
un copil,
iar uneori
copiii
se uită la noi
ca la niște bătrâni înțelepți.

Vom măsura
viața
în metri ori kilometri
ori luni?
Cât e de când te-ai născut?
Și cât
va trebui să umbli
până ce
ca toată lumea
în loc să umblăm deasupra
ne-om odihni sub pământ?

Bărbatului ori femeii
care au cheltuit
trudă și bunătate, putere,
furie, tandrețe, iubire,
celor care cu adevărat
trăind
au înflorit
și în firea lor au crescut,
să nu le-oferim
măsura
vremii
ce poate uneori
este altceva, e o manta
minerală, ori e o pasare
planetară, ori e o floare,
ori poate e altceva,
dar nu o măsură.

Metal, pasăre, vreme,
floare cu
lungă codiță,
împrăștiați
printre oameni
gingașe flori
și cu
apă
deschisă
ori cu soare ascuns
udați-le.
Te proclam
drum
și nu giulgiu,
o, scară
pură,
cu trepte
de aer,
trasă cinstit
și reînnoită
prin primăveri
arcuite.

 

Un text de Gina Varga