„Înainte de toate fermecătoarele spectacole ale întinsului spațiu din jurul său, ce creatură conștientă nu iubește lumina plină de fericire – culorile ei, razele și unduirile ei, blânda ei prezență în forma ivirii molaticilor zori? Giganta lumea a constelațiilor neliniștite o absoarbe ca pe o profundă simțire a vieții, și ea plutește dansând în fluxul azuriu – sclipitoarea, mereu calmă stâncă, cugetătoarea plantă ce îl îmbibă, și sălbatica, arzătoare bestie cu forme felurite îl inspiră – dar mai presus de toate, mărețul străin cu ochii plini de luciditate, cu mersul legănat și dulcile-i suave buze împreunate. Ca un rege peste natura pământească îndeamnă fiecare forță la transformări nenumărate, leagă și dezleagă alianțe, își prinde silueta dumnezeiască de fiecare substanță de pe pământ. Prezența lui dezvăluie singură splendoarea de necrezut a regatelor lumii. 

De o parte, mă întorc către divina, nespus de misterioasa Noapte. Departe zace lumea, cufundată într-un mormânt adânc, pustiit și solitar. În străfunduri adie o profundă tristețe. Sunt pregătit să mă scufund în picuri de rouă și să mă unesc cu cenușa. Destrămarea memoriei, dorințele tinereții, visele copilăriei, scurtele bucurii și speranțele zadarnice ale unei întregi vieți apar în veșminte gri, ca o ceață de seară după apus. În alte ținuturi lumina se înalță voioasă. Ce s-ar întampla dacă nu s-ar mai întoarce niciodată la copiii ei care o așteaptă cu o convingere inocentă? 

Ce saltă deodată atât de dulce prevestind în inima mea domolirea blândului aer al nefericirii? Găsești de asemenea plăcere în noi, Noapte întunecată? Ce te ține sub mantaua ta, care îmi tulbură sufletul cu puteri tainice? Prețios parfum se scurge picătură cu picătură din mâna ta plină cu maci. Tu înalți cele mai greu încărcate aripi ale sufletului. Suntem nespus de impresionați în taină – uimit de fericire, văd un mormânt înfruntând aceasta, gingaș și venerator, se înclină spre mine, și, în mijlocul feluritei încurcături se oprește, dezvăluind tinereasca drăgălășenie a Mamei. Cât de sărman și copilăresc mi se pare acum un lucru ca Lumina – cât de binecuvântată și binevenită este plecarea zilei – deoarece Noaptea îți întoarce spatele ție și slujitorilor tăi, iar acum te risipești în prăpastia spațiului acestor fulgerătoare astre pentru a proclama a ta omnipotență – a ta revenire – la momentul potrivit absenței tale. Ceea ce avem mai divin decât aceste sclipitoate astre sunt eternii ochi, deschiși de către Noapte înlăuntrul nostru. Aceștia văd mai departe decât cele mai pale astfel de gazde – neavând nevoie de ajutorul luminii, ei străpung adâncurile unui suflet tandru – umplând un hotar mult mai măreț cu extaz inefabil. Cinste reginei lumii, marelui profet al lumilor mai sfinte, apărătorului iubirii binecuvântate – ea mi te trimite – pe tine cea iubită cu tandrețe – grațiosul soare al Nopții – acum sunt într-adevăr treaz – acum sunt al tău și al meu – tu m-ai făcut să cunosc Noaptea – m-ai făcut bărbat – stinge-mi fără de duh trupul, pe care îl întorc spre aer mai fin, să mă împreunez mai mult cu tine, iar noaptea nunții noastre să dăinuie pe vecie.”

(”Imn către noapte” – 1, traducere: Teodora Ancău)Pictură de Fritz Gareis

Interogații retorice născute din durerea care freamătă vie în spiritul romanticului, acest ”bolnav al secolului”. Iubita lui, Sophie, cea mai gingașă dintre fecioare, logodnică tainică a sufletului său, îl privește cu ochi blând de acolo de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată.

„Dragostea mea s-a transformat în flacără şi această flacără mistuie, cu încetul, tot ce este pământesc în mine.”

El o simte vibrând în pieptul lui, agitat ca marea cea năvalnică. N-o mai poate aduce înapoi, așa că o va cânta în sunetele grave ale lirei lui, melancolic, câte nopți va mai avea. Pentru că noaptea o mai poate  mai poate iubi în vis, poetic, sub razele tămăduitoare ale Nopții care alină rănile.

„Ceea ce simt pentru Sofia nu este dragoste, ci religie. Iubita mea este un univers, iar universul este prelungirea iubitei mele.”

Novalis (pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) ( 2 mai 1772 – 25 martie 1801) crede cu tărie în puterea minții și a voinței, ca și filozoful care l-a inspirat, Fichte, și în idealismul lui magic, care îi dădea speranța renovării spirituale prin natura sa creatoare. ”Imnuri către noapte” e una din cele mai frumoase ”cantate” din lirica erotică universală, ceea ce îl așază pe Novalis, plecat în căutarea Sophiei nemuritoare la 29 de ani, pe una din cele mai înalte trepte ale romantismului european.

„Dragostea este scopul final al istoriei lumii, este „Amin”-ul universului.”

Textul primului Imn ilustrează cu prisosință această capacitate extraordinară a acestui curent artistic de a construi cosmogonic, acolo unde perisabilul pare definitiv înstăpânit. Artistul cuprinde în setea lui de dezmărginire un alt orizont, cel al ilimitatului, pentru că el suferă cosmic și creează cu aceeași măsură.

Când n-or fi cifre şi figuri…

Când n-or fi cifre şi figuri
cheile-oricăror creaturi,
când cei ce cântă şi-ar iubi
mai mult ca înţelepţii-or şti,
când lumea se va-ntoarce-n lume
şi-n viaţa liberă anume,
când prin lumini şi umbre toate
se vor reface-n claritate
şi când legende şi poeme
istoria lumii-or să se cheme,
atunci la tainica strigare
fiinţa-ntoarsă o să zboare.

Traducere: Grete Tartler

Despre viața și opera lui Novalis puteți citi mai mult într-o carte excepțională, Floarea albastră de Penelope FITZGERALD, traducere de Dana Ionescu Editura Nemira, Colecția „Babel“, București, 2017, 282 p.

„Prin romanul „Floarea albastră” de Penelope Fitzgerald, în limba română pătrunde prima carte a uneia dintre cele mai strălucite scriitoare de limbă engleză ale secolului trecut. Statutul ei în canonul britanic este unul care valorizează și recunoaște subtilitatea gîndirii și a construcției în proză, ca și profilul unei creatoare cu amprentă atipică, una care, în plus,  a pătruns în literatură pe o traiectorie mai rar asumată

…………………………………………………………

În prefața romanului de față, Hermione Lee, cea care a scris și o foarte apreciată biografie a scriitoarei, o citează spunînd că mereu s-a considerat o outsideră, poziție care a făcut-o să dezvolte o sensibilitate pentru tipul inadaptaților, al marginalilor, pe care i-a reabilitat în romanele ei: „Și cei despre care scria în romanele și biografiile ei sînt tot outsideri: inadaptați, artiști romantici, ratați plini de speranță, îndrăgostiți ciudați și neînțeleși. O atrăgeau ființele nea­șezate, care duc vieți marginale“.

Observația e confirmată fără rest și de acest roman, ultimul, considerat capodopera ei, carte a unei profunde cunoașteri despre natura evazivă a realității și despre fragilitatea care îi pecetluiește condiția. Personajul care coagulează trama metafizică a romanului este tînărul Novalis, ipostaziat imediat după terminarea studiilor, pe cînd încă nu publicase un rînd, dar filtra totul însuflețit de idealuri ardente. În această istorie elaborată la senectute, Novalis nu e încă poetul și filozoful pivot al romantismului german, ci Friedrich (Fritz) von Hardenberg , un inocent injectat cu filozofie și îndrăgostit de o fată, Sophie von Kühn, de care va fi despărțit printr-o tragedie. Între așteptările și proiecțiile pline de un entuziasm care pare să contamineze întreaga existență, și calculele oarbe ale realității se țese prima traumă, din care tînărul Fritz von Hardenberg va ieși ca Novalis (nume de familie vechi, care înseamnă „cel ce curăță pămînt nou“). SURSA aici. 

Citiți și despre Anna de Noailles…