Mihai Eminescu: „Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu”.
Despre Eminescu s-au spus toate cuvintele de preț, fără nicio tăgadă, încât a vorbi într-un mod original despre mare poet devine o încercare temerară. De ce e mare (încă) eternul nostru romantic?
Poate că nu doar prin forma pe care a dat-o limbii române, extrăgând esențele din simplitatea ei originară pe care a dus-o la puritatea cristalului închis în piatră, pentru că știm că a muncit enorm în căutarea perfecțiunii, murind cu gândul că nici măcar nu s-a apropiat de ea.
Mai degrabă prin puterea de neimaginat cu care a trăit toate întâmplările vieții, în care a ars atât de profund, încât, topindu-și toate rezervele sufletești, nu e de mirare că a ajuns la epuizare. Cu adevărat impresionantă este gama infinită aproape de sentimente pe care le-a exprimat, mai mult sau mai puțin metaforic.
Cred că un psihanalist s-ar simți descumpănit în a le cerceta, arhiva și explica, deși rezultatul acestei întreprinderi ar putea fi cutremurător. Blestem sau fericire această capacitate de a ”bea până în fund voluptatea morții neîndurătoare”?
Un tablou al intensității trăirii care ne face să ne simțim insignifianți, noi, cei care trăim de azi pe mâini, pierduți printre paragrafele prozei contingentului… Cred că un inventar al stărilor, emoțiilor sau sentimentelor lui ne-ar pune într-o lumină defavorabilă pe noi, atât de necunoscători! M-aș apropia cu mirare și strivită de propria cutezanță de a pătrunde în interiorul acestei ființe structural exacerbată ca mod de trăire, ca și când m-aș afla în fața unei peșteri din care ies limbi de foc…
Sufocantă imagine a unui om care a cunoscut infernul deziluziei și Edenul fericirii de o clipă! Între ele, ce amalgam de stări în care sufletul contorsionat și frământat la temperaturi colosale a sublimat, prin talentul său, într-o operă unică, inimitabilă… Viața lui nu poate fi despărțită de operă, oricât ar încerca unii să nege rolul biografiei ca principiu exegetic, pentru că ele comunică permanent, prin fire atât de trainice, indivizibile, într-o țesătură din care e nedrept a smulge un fir cât de subțire.
Voalul și mătasea nu pot fi păcălite, postavul da. Pe final de viață, concluzia deșertăciunii lumii și a idealurilor noastre perisabile face loc unei înnoptări a spiritului, iar moartea nu face decât să înlesnească drumul spre arhetip, acolo unde nu există decât Eu, fără de ceilalți. Insula lui Euthanasius, loc al tuturor răspunsurilor, rămâne acel centrum mundi în care îl regăsim pe Eminescu în toată poezia ființei lui, locul în care cuvintele se sacralizeaază și capătă puteri taumaturgice, iluminatoare. Uneori, și a scrie e greu, dacă nu imposibil, pentru că haina lor e otrăvită, precum cămașa incendiatoare a miticului erou.
Poetul însuși devine o mitologie sui generis, pe care doar puțini o percep în toată dimensiunea ei de proporții cosmice.
Concluzia?
”Ce s-a ales din două vieți?
O mână de cuvinte,
Căror abia le-ar da un preț
Aducerile-aminte.”
Să-l cunoaștem mai bine pe poet din mărturiile celor care l-au întâlnit, l-au iubit și cărora le-a păsat de soarta lui, așa vitregă cum a fost.

”În anii tinereții pe când boala nu începuse încă a altera caracterul său, Eminescu era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonală, vocea sa cea melodioasă, și zâmbetul său cel blând. Pe atunci numai un mic cerc de prieteni, mai ales din „Junimea”, recunoștea strălucitul său talent. Restul publicului și în special scriitorii din București, mai ales Hasdeu, îl lua în râs ca pe un autor cu pretenții și lipsit de orice merite literare. Dar prin o dreaptă întoarcere a lucrurilor totul s-a schimbat mai târziu. Tinerii de prin școli începură să găsească tot mai mare plăcere în citirea poeziilor lui Eminescu, până când întreaga generație mai nouă fu cuprinsă de entuziasm pentru nenorocitul poet care a avut un sfârșit atât de jalnic. Eminescu, cunoscut în mod imperfect de noi contemporanii ce ni-l reînfățoșăm din amintiri răzlețe, va fi mai bine pătruns de generațiile viitoare, a căror judecată, neîntunecată prin fapte fără însemnătate, va putea mai ușor cuprinde în întregul ei puternica lui personalitate.” „Amintiri din Junimea”, Iacob Negruzzi – redactor șef al Convorbirilor literare, organul de presă al grupării Junimea. 

*****

”Întâiul nostru gând a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul „Timpul”. Pe drum ne întâlnirăm cu A. Chibici-Revneanul, unul dintre cei „juraţi” care sosise chiar atunci de pe câmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi. Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla pe atunci redacția Timpului. În sala întâia aflarăm pe un domn, călare pe un fel de cal de lemn care-i ținea locul de scaun; el scria la o masă înaltă şi ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămaşă şi pantaloni; cravata era aruncată într-un colţ de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mânca scriind un articol pentru „Timpul”.
Bucuria sa a fost mare când ne-a văzut căci nu ne întâlnisem de când cu serbarea din Cernăuţi, 1875.
– Ce mai faci puiule, îl întrebai?
– Mizerie băieţi, veșnică mizerie, am ajuns jurnalist adică calic… iată – şi făcând un gest cu mâna, ne arătă zâmbind talgerul cu fructe de pe
masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zâmbetul nu-i lipsea nicicând de pebuze. Acest obicei îl avea totdeauna, şi noi care îl cunoșteam atât de bine, izbucnirăm într-un hohot de râs, văzându-l în această situaţie tragicomică.
Eminescu nu se schimbase mult de când îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate. Părul tot îl purta lung, pieptănat în sus şi mustața o mușca şi acuma după vechiul său obiceiu. Îi spuserăm cu ce scop am venit la București şi că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici şi vom petrece câteva zile în capitală.”
”Amintiri despre Eminescu” –Theodor V. Stefanelli
*****

”Eminescu era în de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, și ca fire, grădină de furmusete, și ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrânețe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuși și-ar fi fost încă de copil îndrumat a-și stăpâni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvârșire de ceea ce în viață de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci pentru lumea în care-și petrecea viața și pentru ea.

Trebuințele, suferințele și durerile, întocmai ca și mulțumirile lui individuale erau pentru dansul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuințele, suferințele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el că sunt multe dureri și puține plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înțeles și nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a ființei lui individuale. El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorâtă din propriile sale mulțumiri. Flămând, zdrentuit, lipsit de adăpost și răbdând în ger, el era același om senin și veșnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alții, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înșiși mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura.

„Nenorocirea cea mare a vieții e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a cauta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii”. Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere-n societate, căci se simțea fericit și fără de ele, și din acest simțământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulți și nemărginitul lui dispreț față de cei ce-și petrec viața-n flecării ori sporesc durerile omenești. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, care-l știm în toate amănuntele vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâți. Disprețul lui se dedea însă pe față fără de nicio teamă și adeseori și fără de milă și mai ales această făcea pe mulți să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înțelesul comun al cuvântului, încă mai puțin a fost vanitos ori stăpânit de ambițiune: pornirea lui covârșitoare era amorul propriu și nimic nu era în el mai presus de simțământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu”.

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credință a altora, să tacă și, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească sau chiar să lingușească pe cineva, și-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire și de stimă era să-i spui omului și-n bine, și-n rău adevărul verde-n față. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerșească pentru vreun nevoiaș: pentru sine însuși cu nici un preț. Vorba lui era vorba și angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orișicât de pornit ar fi fost și orișicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-și facă datoria, era totdeauna la locul lui și alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preț.

În mijlocul societățîi în care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiune.

„Când oamenii au trebuință de tine – zicea el adeseori -, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulțumiți când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare și de gura ta cea rea”.

Dac-ar mai fi putut să trăiască, el fără îndoială s-ar fi impus în cele din urmă. E puțîn ceea ce a făcut el în timpul scurtei și mereu zbuciumatei lui vieți, și numai puțini își vor fi putând da seama despre ceea ce am pierdut noi prin stingerea vieții lui sufletești.

Stăpânit de o neastâmpărată sete de știință, el studia mereu, și nu era nici o ramură de știință omenească pe care nu ținea s-o aprofundeze. Mereu se simțea om încă neisprăvit, mereu își dădea silința de a se desăvârși sufletește și boala l-a cuprins încă în formațiune.

Știm azi că boalele de felul celei ce i-a întunecat lui sufletul sunt trupești și în cele mai multe cazuri curabile. Își dădea și el însuși seama despre această și sunt acu douăzeci și cinci de ani, în ajunul plecării mele la Sibiu, vorbeam adeseori cu inginerul Simtion, care-i dăduse adăpost în locuința să, despre măsurile de precauțiune pe cari prietenul nostru comun are să le ieie în viitor.

După ce a stat câtva timp într-o casă de sănătate din Viena unde mai ales în urmă unei abstinențe stăruitoare și-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chiblici-Râvneanu la Florența, apoi s-a întors om cu mintea limpede și cu deosebire chibzuit. Ne spunea că numai în urmă lipsei de cumpătare s-a îmbolnăvit și era încredințat că n-are decât să se ferească de excese pentru că să-și păstreze sănătatea. Nu i-a intrat lui niciodată și nu-i întra niciodată-n minte gândul că mizeria, amărăciunile ori emoțiunile vii pot să turbure mintea unui om trupește sănătos.

Amicii mei din Sibiu, care-l știau din Viena și țineau mult la el, stăruiau să-l iau cu mine, căci nicăieri nu putea să găsească o viață atât de regulată ca-n mijlocul lor. Îl ademenea și pe dânsul gândul acesta; el însă totdeauna a fost lipsit de voință și cu atât mai mult să lasă acum în voia întâmplării.

„Es ist nicht der Muhe werth! (Nu merită osteneala) – mi-a zis el într-un rând. Om din mine tot n-o să mai iasă! Prea sunt mulți aceia pe cari i-am jignit spuind adevărul și după cele petrecute nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colț. Dacă mai nainte, voind să se apere, ziceau că sunt răutăcios și că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat.”

Nefiind în stare să ieie o hotărâre, el a rămas, și, încetul cu încetul, iar și-a perdut bunul cumpăt.

Dându-mi azi seama ce eram eu, sunt acum patruzeci de ani când l-am întâlnit la Viena, ce mă făcusem, sunt acum douăzeci și cinci de ani de când ne-am despărțit, și ce-am ajuns azi, după o lucrare sufletească stăruitoare, sunt cuprins de adâncă jale când mă gândesc ce-ar fi ajuns până azi el, care le vedea toate cu ochi ageri, trăia numai sufletește și mereu gândea, mereu studia, mereu se înălța prin sine însuși.

Pe acest om ajuns la desăvârșire l-am pierdut într-însul și convingerea mea e că din vina noastră l-am pierdut.”

Ioan Slavici – ”Amintiri despre Eminescu” 

*****

”1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţă lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoştea din copilărie, işi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuţeala apelor.

Sficios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care uneori te înfioară ca nişte acorduri curioase, neaşteptate.

Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea.

Imi pun mâinile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru… o mizerabilă bucăţică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea niclintit în Bucureşti, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credincios şi nefericit.

Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid şi foarte obosit la faţă.

— Uf, nu mai pot, nu mai pot, aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni…

— De ce nu te duci?

— Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…

Asta era pe la sfârşitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, şi cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi şi fără al cărui condei trebuia să moară.

De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!…” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.

A adormit în sfârşit această jertfă glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. Într’o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moară de cât într’un spital de nebuni. Câte reflecţii nu ne cuprinde în faţa acestui dureros sfârşit!

Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.

Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi, ş’a te ridica cu mult de-asupra timpului ş’a societăţei în care te-ai născut?…Pedeapsa e din cale-afară grea.

Îmi pare rău că n’am datele necesare ca să pot schiţa aici biografia lui Eminescu. După câte ştiu viaţa poetului a fost în totdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte decepţii nu s’o fi isbit el în societatea noastră aşa de rece şi despreţuitoare pentru oamenii „nepractici!” Amăgit de atâtea ori, sufletul lui perdu de timpuriu ori-ce credinţă în viitor şi, speriat de asprele realităţi ale vieţii, se refugia în liniştitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca într’o legendă frumoasă.

Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbei şi literaturei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentr’un manuscris vechiu, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vr’unui buchinist. Figurile marilor Voevozi şi întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deşteptau în el ca nişte evocări din propria lui viaţă. Bătrânul Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce „roesc după un semn şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sunt visiuni puternice, e o lume vie pe care poietul o vede desluşit în toate detaliele, şi de aceea ne-o descrie aşa de plastic şi de sugestiv.

Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Nici odată nu s’a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de-o originalitate atât de marcantă. In poesia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’un relief isbitor. Simţi îndată că ai de aface c’un reformator. Primele lui poesii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, coloare, formă, fie-care epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!

Eminescu citea în original pe clasicii antici, ş’avea o evlavioasă admiraţie pentru operile lor mari, liniştite, perfecte. „Când mi’i capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoştea în perfecţie limba germană.

Îşi făcuse studiile universitare în Berlin, ş’avea o deosebită predilecţie pentru filosofii nemţi, în special pentru Schopenhauer, care nu puţin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepţionatului poet, şi la vecinicul lui dor de Nirvana…„setea liniştei eterne” din Satira IV şi din economia morală a mai tuturor poesiilor lui.

Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n’a găsit şi el un suflet care să’l iubească, să’l înţeleagă şi să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească….

Ş’acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, adunaţi sfaturile şi chibzuiţi-vă ce podoabe să-i aşterneţi pe mormânt. Peste voi şi peste ironica voastră risipă cad numai bine cele patru versuri mândre şi despreţuitoare ale poetului, strălucitor şi vecinic ca şi Hiperion:

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu, în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece.

Alexandru Vlahuţă, ”Amintiri despre Eminescu”

*****

„...îmi amintea de Manfred și Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelly. […] Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. […]
A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței redau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile.
Mi-am dat seama foarte bine că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui inspirat, nici a celui blestemat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești”.

Carmen Sylva, regina-poetă – Silvia Irina Zimmermann (fragment)

Mai citiți-l pe Eminescu!