Noapte de april
Mihail Medrea
E trecut de miezul nopţii şi hasbăndul nu mai vine. Ştiu unde e şi cu cine. Nu-l mai aştept; ba chiar m-aş bucura să nu mai vină deloc – ar fi cel mai bine pentru amândoi.
Ştefănel doarme. E atât de nevinovat! Nu înţeleg de ce hasbăndul îl detestă. Că pe mine nu mă poate suporta, asta o pot pricepe. Nici nu-mi mai pasă. Am suferit destul. Dar să ai un copil şi să nu-l poţi vedea în ochi, deşi nu e un monstru sau un bastard, asta depăşeşte capacitatea mea de înţelegere.
Unde mi-a fost capul când am acceptat cererea în căsătorie?! M-a dat gata cu atenţiile lui, cu buchetele imense de flori, cu frazele pompoase, dar în fond atât de ipocrite, după cum mi-am dat seama chiar imediat după nuntă. De fapt, a urmărit doar să pună mâna pe casă. Cât e de meschin! Un păduche. Mă urăşte, fiindcă tata a refuzat să-i treacă pe nume casa şi vopsitoria; nu i-a ieşit pasenţa! Se gândea că tata nu mai are mult de trăit şi rămâne el stăpân peste averea lui Agabrian.
Ştefănucă! Puiul mamii, ce-i cu tine? ai visat urât? Să nu-ţi fie frică, mama e cu tine. Vrei ceiuţ? Imediat. Nu plânge, mama lasă lumina aprinsă.
Uite-l că deja doarme. E ca un îngeraş. Nu că el al meu, însă e un copil deosebit, atât de fragil şi de pur… Şi atât de nefericit. Ce se va alege de noi, floarea mamii?
Lasă, că-l găsim noi pe nenea Adrian şi el o să ne scape de lupul cel rău, de zdrahonul ăla nesimţit şi îngâmfat, care vine acasă doar ca să-şi ia haine de schimb, ori să se refacă, după câte o paranghelie. Ducă-se-n…
Tu nu-l cunoşti, puiule, pe nenea Adrian, însă te rog să mă crezi pe cuvânt că un om ca el rar mai găseşti. E inteligent şi sensibil, e blajin din fire, dar devine ca un tigru cu bandiţii alde taică-tu, care-i terorizează pe cei lipsiţi de apărare. E un cavaler, ca pe vremuri. Când o să mai creşti, o să-ţi citească mama Din marile legende ale lumii, despre Cavalerii Mesei Rotunde, despre El Cid sau despre Siegfrid şi Crimhilde.
Acum nenea Adrian e plecat, probabil că în străinătate, dar fii fără grijă, că-l aduc eu încoace. Să ştii că mămica ta nu e o fraieră, chiar dacă a greşit atât de prosteşte, măritându-se cu un mitocan.
Deţin nişte puteri formidabile, pe care nu le poate observa nimeni, dar acţiunea lor este infailibilă. Sunt secrete pe care le-am primit sub jurământ de la bunica, chiar pe când eram însărcinată cu tine. Ţi le-am transmis odată cu sângele şi emoţiile mele; da, Ştefănel, cam ca în Dune. De-abia aştept să mai creşti ca să activăm împreună, când va veni vremea, formidabilul potenţial care deocamdată vegetează în mintea şi în inimioara ta de prunc. O să fii uimit cât de mare este puterea spirituală a unui mentat, ca mine. Cu ea poţi să vindeci, după cum, la fel de eficace, poţi să distrugi un om. Pe taică-tu nu mă murdăresc să-l termin, fiindcă-şi face destul rău şi singur. Trebuie doar să-l alungăm din viaţa noastră. Mă lupt cu hasbăndul, tenace, dar e foarte dificilă confruntarea, căci hăul din el este înfricoşător. Un posedat – ăsta e taică-tu. Nu mi-e frică de el, însă trebuie să fiu precaută, să nu mă las descoperită. Nu te speria, asupra ta nu poate avea nici o influenţă. Eşti perfect ecranat.
Atâta doar că înfruntarea asta îmi mobilizează forţele vitale. Altfel, de mult îl găseam pe Adrian şi-l determinam să vină la noi. Aşa, trebuie să am răbdare; nu pot lupta pe două fronturi deodată.
Iar a început ploaia. Cât sunt de tenebroase nopţile astea de april!… Într-o astfel de noapte, acum doi ani, s-a întors ăla acasă, beat pulbere. S-a trântit pe pat şi a rămas acolo, în nesimţire, până în zori. Atunci a venit în bucătărie să bea apă. Eu îmi făcusem culcuş pe colţar. S-a dat la mine, eu l-am respins iar el, ca o bestie ce este, m-a pocnit, m-a izbit cu capul de pereţi şi dup’-aia m-a violat. Aşa ai fost tu conceput, odorul mamii! Nu din dragoste, ci din drojdia sentimentelor umane, din abjecţie şi din ură.
Totuşi, nu-mi pare rău. Tu eşti lumina ochilor mei! Că tu eşti numai al meu.
Turbatul şi turmentatul ăla e doar un accident în viaţa noastră. Şi am lucrat cu o grijă infinită, înlăturând cu migală din psihicul meu acele momente de coşmar.
Dacă regret ceva, nu e umilinţa de a fi ajuns soţia unui mârlan, ci faptul că tu nu eşti copilul meu şi al lui Adrian. Am fi fost o triadă perfectă.
Însă perfecţiunea nu ne este îngăduită, aici, pe pământ. Şi cine ştie ce ne este rezervat dincolo, în viaţa de după viaţă? De aceea, trebuie să luptăm ca acum şi aici sufletele noastre să fie cât mai pure, minţile să ne fie cât mai luminate, iar inimile să răspândească multă, cât mai multă căldură. Numai aşa, îngerul se recunoaşte în noi, numai aşa ne este permis să întrezărim fericirea.
Sunt exaltată, o ştiu. Însă mai bine să păcătuiesc prin exces de trăire, de simţire şi de gând, decât prin împietrirea inimii. Căci dacă ni se iartă cu milostivire greşeala comisă din prea plinul simţirii, gândirii sau făptuirii – de ură, de frică sau de lipsa de speranţă cu greu ne vom putea răscumpăra.
Dar toate astea nu sunt cuvinte potrivite pentru un pui de om ca tine. Aşa că dormi, floarea mamii, dormi fără grijă – tu eşti mic şi scump şi eşti lumina ochilor mei. Mama e lângă tine şi nu lasă pe nimeni să te tulbure. Somn uşor, puişor.
foto sursa
Citește și același autor și „Poietul”
