Pierdem sensul în ritmul vidul existential ce crește în nou jubilând pe marginea depresiei noastre. Trebuie multă muncă, un întreg proces longeviv al adâncirii supliciului si agitării asemeni unui ideolog a propriului tumult, pentru a ajunge la depresie și generația din care fac parte se descurcă foarte bine la acest capitol. Practic dacă generația anterioară nutrea acest colorit al resentimenului ei se axau pe ratare în principal. Ei nu doreau să se rateze. Noi parcă ne îmbrățisăm ratarea prin coconul în care singuri ne-am vârât când am decis, așa pe nepusă masa, că ni s-a urât cu lumea. De ce spun toate aceste lucruri folosind cuvinte ce are trece în categoria neologisme desi în generația anterioară se regăseau totuși în vocabularul mai larg al populației?
Fără idealuri, fără trecut(ca patrimoniu spiritual, nu ca valente poporaniste, desi personal sunt fan poporanismului care ghice ce? de la popor pleacă!), fără morală, fără sens. Suntem generația fără sens care caută la psiholog ceea ce nu-și poate produce singură căci fără resurse spirituale toate agonisirile materialiste și superficiale nu ne fericesc nici pântecul nici egoul. Ce naibii așteptăm să se întâmple când suntem atât de idioți vorba unui politician care se pregăteste să-și predea la cheie partidul? Nici măcar nu mai invoc părinții care au devenit niște valeți deghizați în bănci generoase și ciuca bătăilor pentru toate pornirile noastre ale firii pe care ni le asezonăm cu tot ce ne trece prin mână și are efect psihedelic.
Nimeni nu-ți poate da ce nu-ți dai singur și poate cheia de a înțelege acest aforism sufletesc este crudă…
Nu avem sens și busola a fost îngropată în nisip dacă nu a ajuns deja la coșul de gunoi al istoriei unde niște ideologi mai caută prin gunoaie pentru a reinventa rezidual vârsta de aur a ideologiilor ce promit fericire. Nimeni nu-ți poate da ce nu-ți dai singur și poate cheia de a înțelege acest aforism sufletesc este crudă, dar e singura șansă să poți cunoaște frumusețea acestei lumi și să te bucuri de un răsărit de soare care poate nu conferă senzația îndestulătoare, poate nu palpită papilele gustative asemeni unei faimoase shaorma, dar picură în sufletul tău o liniște, un sens, un firesc de la care singur ai decalat sau devansat de pe autostrada Soarelui(adică drumul fericii cum ne spun ideologii gunoieri de astăzi).
Înainte de a arunca cu depresia în stânga și dreapta ar fi bine să reflectăm asupra propriei nefericiri și asupra propriilor limite. Poate limita e măsura de urgență a divinității în cazul nefericirii. Poate nefericirea, fără a invoca pleiada de cărți kitch sau ghiveci a literaturii de supermarket de tip dezvoltare personală, e doar o sincopă cu valoare simbolică de semn de întrebare pentru ce ne dorim. Mai pe scurt, unde viața pune punct, omul pune puncte puncte. Și aceste puncte picură în noi o sumedenie de sentimente care își dau în timp în vileag penajul.
De ce ne pica viața atât de greu și de ce ne furnizăm atent o serie necruțătoare de motive de a fi nemulțumiți? Ce ai făcut, Bobiță? Mai evoc un spirit de mare generozitate și blândețe. Când mi-e dor de oameni cu ”adevărat frumoși” și cu ”adevărat buni” mă pun și citesc. Oricum toată viata pare pe un peron și totul pare a fi în mișcare în timp ce noi suntem cu un pas în tren și unul în peron, neputând alege până la sfârșit nici un final pentru noi. Să încercăm să mai punem puncte puncte…
Octavian Paler avea o vorbă ”Mă uitam în ochii lui și-mi dădeam seama ca nu e nimeni acasă”. Așa e și cu generația mea care ar face orice, doar doar, să nu se uite în oglindă.
Citiți și Dragostea a ajuns orice…
