„Este nudul – nudul viu, zugrăvit sau cioplit în marmură- un element imoral? Desigur, nu – cum nici adevărul gol nu poate fi imoral…” – Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad – d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al „tristețelor luxuriant colorate” și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

Actul creației e un mister și o minune a minții și sensibilității celui binecuvântat cu forța re-creării lumii.

Tonitza se confesa lui A. Lehrman (colecționar și negustor de opere de artă), dezvăluindu-i tainicul mister al creației sale, astfel: „… am încercat să mă analizez interior, în timpul lucrului, dar n-am ajuns la nici un rezultat. Ceea ce știu precis e că, în fața unei pânze goale pe care trebuie s-o atac cu vopsele, mă apucă o frică și un tremur asemănător (cred) cu neliniștea dureros de voluptoasă pe care o fecioară o are în noaptea nunții. Am îmbătrânit acum și am întotdeauna același „trac”. După ce am atacat panoul și m-am ambalat la lucru, am impresia că sunt beat: nu știu nimic de tot ce se petrece în jurul meu. Atâta îți pot mărturisi corect.”


Lucrările artistului alătură simțirii atitudinea morală, fiind preocupat de realitatea socială dramatică pe care o observă în jurul său.
Cei mai dragi par să-i fi fost copiii a căror lume interioară fantastică, adesea tristă și marcată de suferință, de lipsuri sau de singurătate a ales nu doar să o transpună pe pânză ci să o și aline după posibilitățile pe care le-a avut.
În 1931, Tonitza mărturisea, în „Scrieri despre artă”: „În nenumăratele și îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrențe și flămânzi, copii suferinzi trupește, dar al căror suflet proaspăt și limpede răsfrângea, ca un transparent și pur izvor de munte, înalta frumusețe a cerului.
Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniți cu îmbelșugare și rafinament, copii încurajați de permanente atenții și dezmierdări, copii perfect sănătoși, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri înăbușite și creșteau spăimântătoare agonii.”


Florile, peisajele, portretele, nudurile lui Tonitza sunt recognoscibile, unice.

Despre modul în care-și picta artistul florile, K. Zambaccian nota: „picta mai degrabă emoția lui interioară, decât făptura lor”. În nud, pictorul găsește „cea mai subtilă înfrățire între culoare și lumină” însă constată, în 1920, că:
„Noi (românii) suferim (.. ) de adânci cangrene sufletești, moșteniri fatale și râncede ale stăpânirii bizantine. Ipocrizia este una dintre aceste triste moșteniri…”
Iată pentru ce, în țara unde avem – anual – cea mai întinsă producție de artă, vedem așa de rar apărând nudurile prin expozițiile care se succed cu repeziciunea rulourilor cinematografice.
Fără a fi vulgare sau indecente, nudurile lui Tonitza potențează frumosul natural prin manifestarea frumosului artistic.
„În artă, ca și în natură, scria artistul, tot ceea ce întruchipează o armonie în fața căreia simțurile și cugetarea noastră rămân într-o clipă senină de odihnă estetică, nu poate fi imoral. Este deci nudul – nudul viu, zugrăvit sau cioplit în marmură – un element imoral? Desigur nu – cum nici adevărul gol nu poate fi imoral… Ne vin în minte acele splendide statui din Grecia lui Fidias și a lui Praxitel, unde – sub baia diamantată a luminii – se înfrățeau în mișcări de o senină și curată plasticitate, zveltele trupuri dezvăluite ale feciorilor si fecioarelor vechii Elade. Deprins de mic copil cu albul fiului gol, grecul – devenit matur – nu-și mai acoperea ochii, cuprins de o falsă revoltă, la vederea șoldurilor marmoree ale aproapelui său si nu găsea deloc franca nuditate dăunătoare bunei morale (…)”

Pe final, gânduri de artist complet, desăvârșit:

„A crea ? A lua din lumea ce ne înconjoară, din lumea materială și din lumea morală, elemente disparate și a le sistematiza apoi, a le lega la loc, făcând un ce întreg și logic.
Dacă lucrul nu e scăldat în acel duh de viață, rupt din însuși sufletul artistului, creația nu e operă de artă. Duhul acesta de viață diferă de la artist la artist, e ceva care nu se poate defini, nici pune la cântar”.

De aceeași autoare cititi si Păcate, lumea de acum nu mai e și a ta…