îi devenise atât de indiferentă încât
deși n-o mai iubea putea
la fel de bine
să o iubească
știu că asta sună ca dracu’
dar am trăit-o pe pielea altora
care s-au confesat pietrei
și ea, piatra, s-a crăpat și a
plâns
șoferul cu mănuși albe
scrâșnește sub roți
ce-a mai rămas
sunetul pulberii ține-n centură
copil mare la bord în frunte cu-n stras
pe margine, zdrențuită
ea face autostopul
zâmbind
Citește și șampanie și lumânări
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.