iei cioburile astea și faci două tălpi
fragede
curate
precum ciupercile fără pieliță
mergi prin uleiul încins arunci
în aer cu balerine peste
drum
dragostea se face pe apucate
două tulpini împletesc un copil
din venele unui felinar marin
scurs de păcate ții capul înclinat
într-o parte până se face zob
apusul
te cuprinde lumina cum te mai strânge
iei cioburile astea încercănate
le urci pe tălpi
coboară dulci
sfori
din clopotniță tragi
de ele dă sânge
Citește și îți scriu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
