neștiutor, sângele
tatălui meu
după ce-a sunat telefonul am îmbrăcat peste frunze, în grabă,
armura de cavaler al orei târzii.
nici acum nu știu
cu cine credeam
că mă voi războí?!
case și lumânări, toate din carne, par că intră-n pământ
clanțele ușilor albe mi se topesc în palmă,
inima-i o tinichea.
ajung și nu găsesc decât perna.
sub ea
toate poeziile tale nescrise, dar c-o gură cum au
doar puii de pasăre.
mă lovesc în neștire de un halat vorbitor, trimite
primeşte prin cateter explicații
de la ființe extraterestre.
îi smulg undele și le
îndes în haina ta din blană de miel
de ce-ai fi lăsat-o deasupra pernei?!
neștiutor, sângele
izbește-n aorta
altui rondel.
foto sursa
***
acum tu îmi iei mâinile și te mângâi cu ele.
mătasea nu are voință
doar drumul între
deșert și apă… Citește și continuitate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
