ca focul zgândărit pentru o ultimă oară
seara,
când leneș, dar triumfal refuză
să moară
își arcuiește limbile poftărețe
pe linia genunchilor mei, tăind-o cu
amețeala dintre oroare și frumusețe.
obstinate, albele-i pene mă-mpușcă
cu vinuri seci
și-ndrăznețe
dintr-un pocal
de cenușă, împotrivirea separă
făina caldă de-abis
și-o bătrânețe impertinentă
își cară
grâul verii (vei spune la moară, dar nu)
undeva în carnea dezgolită dintre palmă și mânecă
alt soare mai mic, dar mult,
mult mai mare (vei spune răsare, dar nu)
te-apropie-ncet, depărtare.
foto tumblr.com
Citește și străfulgerare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
