În 20 august 2020 se împlinesc 40 de ani de la decesul cântăreţului şi compozitorului francez Joe Dassin, una dintre cele mai apreciate voci ale „memoriei muzicii internaţionale” din secolul al XX-lea. Intrat în galeria marilor artişti, alături de Edith Piaf, Jacques Brel, Georges Brassens ori Claude François, Joe Dassin a devenit un adevărat fenomen social, un romantic al timpului său, intrând în istorie cu melodii care au rămas celebre, precum “Aux Champs-Elysées”, „La vie se chante, la vie se pleure”, „Si tu penses à moi”, “L’Été Indien” sau “Et si tu n’existais pas”.

Joseph Ira Dassin sau Joe Dassin, așa cum este el cunoscut publicului internațional, n-a găsit niciodată răspunsul la o întrebare care l-a frământat în scurta sa călătorie pe acest pământ: care era numele strămoșilor săi? La vârsta de 12 ani, bunicul său – evreu – părăsește Rusia iar la sosirea la New York este întrebat de un lucrător vamal care este numele său. Timid, adolescentul dă să spună ceva, bâlbâie câteva cuvinte de neînțeles pentru interlocutorul său, astfel că acesta îi spune băiatului: „Uite cum o să facem, o să te cheme Dassin.”

La New York se va naște și Joe Dassin la 5 noiembrie 1938, precum și cele două surori ale sale, Richelle și Julie, părinții săi fiind regizorul de film de origine poloneză Jules Dassin și violonista cu rădăcini maghiare Béatrice Launer. Familia locuiește o perioadă la New York, apoi se mută la Los Angeles. La vârsta de 5 ani știa deja ce vrea să facă în viață: să meargă în fiecare zi la cinema, ca tatăl său – Jules Dassin – care era  regizor de film. Așa cum, de multe ori destinul are alte planuri decât ale noastre, și în cazul său lucurile stau la fel; Jules Dassin, membru al Partidului Comunist American, este denunțat de regizorul Edward Dmytryk care dă curs astfel unei vânători de vrăjitoare inițiată de senatorul Joseph McCarthy. Ca urmare, se vede obligat să părăsească și Statele Unite împreună cu soția și cei trei copii în 1950.

Joe frecventează mai multe școli în Anglia, Italia și Elveția; la 16 ani promovează bacalaureatul cu mențiunea „foarte bine”, însă nu are de gând să-și bată prea mult capul cu studiile, ci să-și urmeze visul din copilărie. Însă simte că visul său își pierde aripile atunci când tatăl îi spune că poate să facă tot ce vrea în viață, dar asta mai târziu. Mai întâi trebuie să obțină o diplomă universitară importantă pentru a-și putea găsi mai ușor oricând un job. Odată ce va avea diploma în buzunar, va avea tot timpul din lume să se distreze și să urmeze orice carieră vrea, mai mult sau mai puțin fantezistă.

Mare iubitor al lumii filmului, Jules Dassin a ales să-şi urmeze pasiunea, mutîndu-se alături de familie, la Los Angeles, însă succesul a întârziat să apară, iar în anul 1950 întreaga familie se mută la Paris. Joe Dassin a urmat colegiul Rosey, primind ca bonus, din partea părinţilor, o educaţie aleasă. În anul 1955 părinții lui au divorțat, iar Joe, profund afectat de situația familială, a decis să se întoarcă în SUA şi să se înscrie la Universitatea „Ann Arbor” din Michigan, unde a studiat medicina şi antropologia. În acelaşi timp începe să compună piese muzicale. Nu a putut să-şi satisfacă stagiul militar, fiindu-i descoperite serioase probleme cardiace.

În anul 1958, tatăl său, devenit o autoritate în lumea filmului, l-a rugat pe Joe să înregistreze câteva teme muzicale pentru următorul său film, „La Loi”. În anul 1959, Dassin jr. a lansat un EP, iar un an mai târziu, interpreteazā „Jamais le dimanche”, piesā ce avea să se regăsească pe coloana sonoră a peliculei „Never on Sunday”. După absolvirea facultăţii şi obţinerea doctoratului în antropologie, Joe revine în Europa, stabilindu-se în Italia. În anul 1962, tatăl său îl ia ca asistent de regizor pentru producţia „Topkapi”, al doilea film important al lui Jules. În această perioadă, Joe este invitat să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy.

La 13 decembrie 1963 o cunoaşte pe Maryse Massiera, viitoarea sa soţie, cei doi stabilindu-şi reşedinţa la Saint-Cloud, împreună cu mama lui Joe. În perioada următoare, artistul scrie pentru The New Yorker, dublează filme americane, joacă în filmele „Nick Carter et le trèfle rouge” și „Lady L” şi este regizor al piesei de teatru „What’s New Pussycat?”. Deşi el nu-şi dorea să devină cântăreţ, o prietenă foarte bună, Catherine Regnier, secretară la casa de producție americană The Columbia Broadcasting System, cea care i-a apreciat vocea profundă, plăcută şi simțul remarcabil al ritmului, l-a determinat să semneze primul său contract profesionist.

Visul său este cu adevărat spulberat în 1954, când capul familiei hotărăște să părăsească domiciliul și familia pentru frumusețea din privirea Melinei Mercouri. Nemaiputând suporta dorul teribil de părintele său, decide să lase totul și să se întoarcă în Statele Unite, țara care provocase în trecut exilul familiei sale.

Regăsindu-se, cei doi, tată și fiu, împart aceeași pasiune, pentru cinema și pentru muzică. Și dacă pasiunea pentru cinema a moștenit-o de la tată, mama sa, Béatrice Launer – violonistă de succes – a fost cea care i-a ghidat pașii spre muzică, inițiindu-l încă de mic în tainele unor instrumente muzicale precum pian, chitară sau banjo. Joe își adora mama, căreia destinul i-a rezervat crunta lovitură de a-și pierde copilul în  1980, când acesta s-a stins în urma unui infarct. Durerea a fost atât de greu de îndurat, încât a refuzat ani la rând să mai cânte la vioară, asta până când și-a dat seama că, de fapt, muzica era singura modalitate de a mai păstra legătura cu cel pe care îl va urma în eternitate 14 ani mai târziu.

La 26 decembrie 1963, Joe înregistra patru melodii sub forma unui EP, însă primele 1.000 de exemplare ale discului nu s-au vândut. Muzica sa avea să fie remarcată abia după ce Radio Luxembourg și Europe 1 i-au inclus piesele în playlisturile lor. A urmat înregistrarea altor patru melodii, toate coveruri, însă vânzările nu erau semnificative. Abia la al treilea EP înregistrat, posturile de radio au avut o reacție pozitivă, iar discul s-a vândut în 25.000 de exemplare. La 18 ianuarie 1966, Joe s-a căsătorit cu Maryse, iar de aici şi cariera sa muzicală avea să cunoască un parcurs fericit. A înregistrat „Comme la lune”, urmată de „Le tricheur”, apoi Joe merge la Londra, înregistrează „You Were on My Mind”, care a devenit, ulterior, „Ça m’avance a quoi?”, principala piesă de pe următorul său disc lansat în aprilie. În acelaşi an, în mod surprinzător, hotărăşte să se despartă de soția sa, care era însărcinată pentru a doua oară. În 11 ianuarie 1980 apare „Blue Country”, considerat albumul maturității sale artistice.

Dar să ne amintim și alte amănunte importante: cea de-a doua figură feminină importantă din viața lui Joe Dassin a fost Maryse Massiera pe care o cunoaște la casa de producție a lui Eddy Barclay. Se căsătoresc în 1966, însă pierderea fiului lor Joshua la cinci zile după naștere, în septembrie 1973, atrage după sine destrămarea căsniciei în 1977.

Un an mai târziu se căsătorește cu tânăra studentă Christine Delvaux în sudul Franței. Din dorința puternică de a deveni din nou tată apare pe lume Jonathan, primul copil al cuplului, la 14 septembrie 1978. Dar tensiunile apărute între cei doi nu sunt stinse nici de venirea pe lume a lui Julien, cel de-al doilea copil, în martie 1980.

Iubirea dintre Joe Dassin și Christine Delvaux se transformă într-un război aprig, astfel că la nici trei luni după nașterea mezinului, Joe cere divorțul si totodată tutela celor doi fii. Era destul de rar pe la începutul anilor `80 ca un tată divorțat să obțină custodia unică a băieților, însă el era ferm convins că judecătoarea de caz îi va acorda tutela provizorie. Își dorea atât de mult să-i țină lângă el pentru totdeauna, să fie un tată perfect și să îi vadă crescând, astfel că, știind foarte bine cum funcționa legea franceză în astfel de cazuri, a lăsat cariera pe planul doi.

Dar visul său de a construi o casă la Papeete în care să locuiască împreună cu Jonathan și Julien ia sfârșit în timpul unei vacanțe în Tahiti pe 20 august 1980. Din acest moment, starea de sănătate a lui Joe, în special afecțiunile cardiace, au început să-i creeze serioase probleme. În iulie, în timpul suferinţei produse de ulcer, Joe suferă un nou atac de cord. La finalul lunii hotărăşte să ia o pauză şi să plece la refacere. În drum spre Tahiti, în timpul escalei la Los Angeles, Joe a suferit un alt atac de cord. Ajunge în cele din urmă la destinaţie, dar, pe fondul stării de depresie, continuă să fumeze şi să abuzeze de alcool. La 20 august 1980, aflat în restaurantul „Chez Michel et Eliane”, din Papeete, Insula Tahiti, Joe s-a prăbușit inert, al cincilea atac de cord fiindu-i fatal, la doar 41 de ani.

Nu a mai apucat să spună decât: „Ce mi se-ntâmplă?”

A fost înmormântat în Mausoleul Beth Olen din cimitirul Hollywood Forever în Hollywood.

Jonathan și Julien vor crește în casa construită de tatăl lor la Yvelines (regiunea Île-de-France), însă alături de mama lor și păstrând legătura atât cu bunicul patern, cât și cu cele două mătuși, Richelle și Julie. Cincisprezece ani mai târziu băieții își pierd și mama în urma unei crize de astm.

Și astăzi, la 40 de ani de la dispariția prematură a lui Joe Dassin, publicul își amintește de eternul seducător în costum alb și de melodiile care l-au făcut celebru: Et si tu n’existais pas, Les Champs-Elysées sau L’été indien.