treceau călare bărbați prin păduri fără trunchiuri
în coaja lor prielnice sonuri
adulmecau, precum lutierii
iubeau vinul roșu și carnea crudă
din fugă pictau
nimfe cu gesturi
largi și puține, mi-a spus mie
o fată zăludă, cum altfel,
avea nume șoptit, de poezie
m-a trezit când adormisem
în brațe cu-absența ta de cenușă
ca o țigară împărțită la doi
ne arde acum buzele.
foto tumblr.com
Citește și schimbare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.