NANA IRINA
(în amintirea celor dragi care nu mai sunt)
Dragă îmi era bisericuța din deal! Era ascunsă în pâlcul de salcâmi înalți alăturea cu țintirimul. Lângă biserică, vis-a-vis, locuia sora mamei, nana Irina. Mă pornisem dimineața devreme, aveam de făcut o bună bucată de drum până la ea. Mă pregătisem bine, de parcă, aveam de făcut o călătorie lungă, departe de casă. În fața porții am privit în josul uliței. Ulița s-a lărgit vizibil, toată s-a luminat! La fântâna Anetei, peste drum de casa noastră, m-am oprit o clipă, am închis ochii- senzația de bine pe care o simțeam la fântâna din vecini era de neegalat. Oriunde m-aș fi aflat în lume purtam cu mine imaginea fântânii din fața casei părintești. Ulucul cioplit în piatră poroasă, așezat pe două pietre de moară a rămas intact în ciuda trecerii timpului. A venit de peste veacuri până la mine ca un simbol al perenității, încă de pe vremea bătrânului moș Andrei, fratele bunicului de pe tată. Conștiința apartenentei la neamul meu, la rădăcinile mele, la moșul Andrei despre care am auzit vorbindu-se în casă îmi dădea o libertate interioară pe care o conștientizam intuitiv. Eram cine eram.
Am trecut drumușorul îngust, pe dreapta înălțat sta bine îngrijit harmanul lui Chirila și a Paraschiței, sora lui. La gard, vorbind cu lumea care trecea pe drum, o găseai adesea pe Zanovica cu broboada legată în pălărie. Am trecut prin larma câinilor lui Juc și mai jos era așezată proprietatea nanei Fenia, o rusoaică venită să locuiască în sat la noi. Nana Fenia, căci mi-a fost nașă de botez, cumpărase înainte de război o făbricuță de făcut lâna. Surprinzător, fabrica a funcționat și în perioada sovietică. I-am purtat numele nanei Fenia, deși unii copii râdeau de numele meu. Naghina lui Dumitru Țurcanu, de-o samă cu mine, și-a botezat capra cu numele meu. Când mă întâlneau pe drum băiețeii îngânau un refren: fegna, fonia, fignia. „Mamă, de ce nu mi-ai pus și mie un nume ca la toată lumea- Maria sau Ileana? Că nici măcar nu suntem neamuri cu ea!” „Dar ce are, că mie îmi place: Feniuța, sună frumos!” La un asemenea argument nu aveam alta de făcut decât să accept situația dată. Îmi închipuiam cum ar fi să mă numesc altfel, de-o vorbă, Liubovi, cum se mai întâlneau nume rusești prin sat pe la noi. Din fața porții nanei Fenia, la câteva zeci de pași se întindea „râpa” în limbajul nostru cotidian, dar râpa avea un nume: râulețul Cilighidra, era trecut pe hartă. Am luat-o în sus, tot pe malul râpei, până am ajuns la punte. Puntea din lemn, îngustă, cât să treacă un om. Privită de pe punte apa se vedea întotdeauna tulbure. În acest loc se înecă cu mulți ani în urmă un copil. Plouase tare, apele învolburate se revărsară peste tot, rupseră puntea cu băiețelul ce se uita curios în jos. Apa l-a luat, l-au găsit hăt departe, în josul satului, spre iaz. Fantalul e puțin mai sus. Acolo am băut apă rece ca ghiața. Ca întotdeauna. Caii satului erau adăpați și răcoriți tot la fantal- izvorul a fost și este o binecuvântare din cele mai vechi timpuri. Pe stânga fantalului locuiau niște neamuri de-ale tatei, iar nea Vasile, feciorul lor, în aceeași zi avea să ne facă niște fotografii. Am cotit la dreapta, ulicioara îngustă trecea printre harmane cu vii, pe margini creșteau pomi fructiferi.

Pictură originală Fenea Petruț-Munteanu

Lângă Ruben harmanele se înalță brusc. Cătina deasă ținea de gard- se lăsa mult în jos, dând răcoare drumului care urca înspre bisericuța distrusă. Era un loc plin de mister acolo! În acel loc o revăd pe mama tânără. Adesea ne povestea o întâmplare din tineretea sa. Se întorcea din deal de la nana Irina, sora ei mai mare -se înnoptase de-a binelea și ea se grăbea spre casă. Văzu o arătare albind ce se asemăna cu un cârlan. Făcu pași timizi să-l înconjoare să poată trece- cârlanul se dă înspre ea. Încercă să-l evite, dând să treacă pe cealaltă parte a drumului, cârlanul se luă după ea. „Este el, cornoratul!” -hotări repede mama. Și începu a-și face semnul crucii cu limba și a se furișa pe lângă arătarea albă. După care fugi cât de tare putu! O văd aievea cât de frumoasă era! Subțire ca o trestie și blândă ca o poveste era mama mea. Și avea umor. Încă puțin și iată, am ajuns la gardul nanei Irina, în pantă. Am urcat pe cărărușa ce se rotunjea, luând forma harmanului și am ajuns la poarta lungă și joasă bătută în câteva scânduri, în formă de „x”. Ca la jocul cu ața. Înfășuram o ață înnodată în jurul palmelor la o distanță anumită. Cu degetul mijlociu trăgeam ața după deget și cu celălalt deget mijlociu făceam la fel. Mai băgam ața o dată pe de desubt cu amândouă mâinile și scoteam ața care semăna leit cu poarta nanei Irina. Am mutat puțin poarta cât să trec și am găsit ograda toată strălucitoare, nana îmi surâdea de lângă bordeieș.
Vis-a-vis cu poarta nanei sta de vreo două secole gardul din piatră înnegrit de vreme, dincolo de gard salcâmii bătrâni, viguroși ascundeau biserica noastră, cea care a rămas pentru mult timp doar cu numele de biserică- fusese distrusă din ordinul autorităților sovietice de curând instalate. Umbrele salcâmilor dădeau multă răcoare. În ograda bisericii odihnește un strămoș, neam după tată, fratele bunicului. Pe crucea veche de pe mormânt încă se mai văd urmele scrisului. Poți silabisi: Vasile Munteanu, ctitorul bisericii din sat, construitor de biserici. Dacă biserica a fost distrusă, mormântul, în schimb, a rămas intact. Fratele meu Vasile a preluat numele strămoșului nostru, așa cum se proceda pe la noi din tată în fiu.

Pictură originală Fenea Petruț-Munteanu

În ograda nanei Irina, sora mamei, peste tot se vedeau treuci cu apă de băut -pentru boboci, pentru câîne, pentru găini; scăuieșe minuscule cu trei picioare; plitișoara de vară unsă cu lut la care își fierbea mămăliga sau terciul pentru păsări. Totul era vechi la nana. Neavând bărbat, murise în război- nana se lipise cu cele trei fete ale ei de un văduv cu vreo douăzeci de ani mai mare decât ea, Petrea Batâr. Murise și el demult, așa că nana Irina se gospodărea singură. Era o femeie liniștită. „Las că-i bine!” zicea împăciuitoare. Casa pe care o moștenise de la bătrânul moș Petrea era acoperită cu stuf, așa cum era o dată. Primăvara devreme o văruia, îi dădea întotdeauna o nuanță albăstruie, cu brâie negre. Pe ferestrele vopsite în albastu cobalt înfloreau o mulțime de mușcate cu florile rosu-aprins. Beciul cu ușile din lemn vechi-străvechi erau sure de atâta amar de vreme. Pe la colțuri de poiată, sub acoperiș erau bătute cuie mari în care nana atârna obiectele trebuincioase la casa omului- un lanțug de agățat căldarea, de pus o lampă cu gaz ruginită, un ulcior plin cu semințe sau altceva.
Râșnița era instalată pe un scaun înalt -te așezai comod să râșnești boabe la puișori . Nana scotea pui primăvara devreme, îi ținea lângă ea, la cald. Îi mergea nanei la găini! Cloștile cădeau una după alta, așa că nana avea mai multe rânduri de pui. „Ia, dă-mi și mie, lele, o cloșcă! Mie încă nu mi-a picat nici una”- îi zicea mama și nana nu a refuzat-o nici o dată!

Pictură originală Fenea Petruț-Munteanu

Primăvara când am stat la sfat cu nana Irina mi-a rămas în memorie ca o legendă. Venisem cu șevaletul, cartoane și pânză pentru pictură. Era înainte de Paști. Pe sfoară, întinse la vânt se legănau țoalele de terfe țesute de ea. O nepoată de-a ei tocmai venise în vizită, îmbătrânită și ea înainte de vreme. Îmbrobodită cu o șalincă groasă, peste bluza împletită grosolan avea o jamcă neagră, fusta lungă, în picioare șosete împletite din lână țigaie băgate în caloși. Cu lacrimi în ochi îmi zise: „Da tu știi că noi suntem neamuri apropiate, chiar de ne vedem rar?!” Și începu a o boci pe maică-sa, care era vară dreaptă și cu mama. Șevaletul deschis în picioare, eu cu pensulele în mână mă oprii. Nana îmi șopti, că bărbatu-său când se îmbăta o batea. Primăvara era friguroasă, cu soare ce lumina zgârcit. Nana ne îndemnă să ne așezăm în bordeeș, mai la dos. Mie îmi aduse un halat mare și gros, și o broboadă de lână cu care mă învălucii. Îmi era bine. A coborât nana în beci și scoase un ulcior cu vin roșu de casă. Apăru de niciunde badea Vasile, cu aparatul de fotografiat. Ne-a făcut câteva poze cu nana, cu Maria, nepoată-sa și cu țoalele puse la vânt pe sfoară. Era un moment prielnic să ridic paharul plin în cinstea fericirii și tinereții mele. Eram bolnavă de optimism. Într-una dintre fotografii apăru și biserica noastră cea fără de cruce arătând ca o pasăre mare pleoștită. Printre crengile salcâmilor apărea stingheră și aproape neagră.
Nana iubea caprele, avea câte trei –patru capre de lapte, altele două- trei căprițe tinerele și, neapărat, ținea la casă un țap. Era cel mai frumos dintre toate vietățile nanei! Partea anterioară era albă iar cele câteva smocuri negre la ochi îl făcea bizar și simpatic. Partea posterioară însă era neagră de tot. În acea primăvară tocmai fătaseră caprele ieduți ce săltau sprinten prin ocol. Îmi instalasem șevaletul în fața poieții și încercam să prind frumusețea molcomă de la casa nanei. Acolo mâncam, acolo lucram, acolo dormeam. Îmi era drag să locuiesc cu ea și pentru că era frumoasă, înaltă și blajină, așa cum erau toți cei din familia lor: bâtu, mama, frații și surorile, toți bătrâni, toți albi. Nana Irina imi povestise din viața ei de fată tânără. La 16 ani s-a apropiat de părinți și le-a zis clar: „Tată, mamă, vreau să mă mărit cu a lui Cernenco!” A zis și a făcut. Imediat după nuntă s-au pus la casa lor. Dar au venit vremuri grele, exodul satelor, împrăștierea oamenilor prin lume și nana a ajuns la Frumușica Veche, sat vecin cu Frumușica Nouă căreia i-a rămas doar numele. Tragerile din poligon au distrus tot, numai numele i-a rămas!
Casa nanei era mică. Intram într-o tindă, în stânga o cameră de locuit cu sobă, în dreapta casa mare cu sofaua lungă, niște mobile vechi bine păstrate, păretare cum se purta o dată. Scaunul lung era făcut pentru eventualitatea unei nunți sau a unei morți ca să poată ședea mai multă lume. Își mai făcuse o odăiță în fundul tindei, mică și îngustă, cât să încapă un pat din lemn. Ferestruica era de vreo două șchioape cu ceasul care ticăia pașnic. Parcă eram înt-o chilioară! Mai făcuse nana o plită în care iarna ardea focul aproape toată ziulica. Odăița fiind mică se încălzea repede. Acolo își petrecu ultimele zile bunicul Ioan. După ce satul lor de baștină, Frumușica Nouă, fusese ras de pe fața pământului de către trupele rusești, el nimeri să locuiască la Borodino, în casa unui colonist german, la vreo 20 de km de satul nostru. Tot la Borodino locuia și Timofei, cel mai mic dintre frați. Bâtu Ioan a avut o viață lungă. Când simți că se apropie sfârșitul se rugă de fecior să-l aducă să moară la Frumușica Veche, lângă fete. În acele zile toți cei dragi erau la căpătâiul lui. Era un dute- vino continuu. Stăteam și eu lângă bunelul meu, cel pe care îl vedeam rar. Alături de mine ședeau tata, mama, nana Irina, Dochia fata ei- era îngustă chilioara, dar încăpeam cu toții- eu și pisica pe jos, Dochia în genunchi, mama cu colțul brobozii la ochi a jale, ședea lângă bunel, tata cu sticla în mână, cinstindu-și neamurile, măsuța rotundă mică și ea cu mămăliguța galbenă aburindă în mijloc, brânza și tochitura. De-asupra patului tare în care sta întins bunelul, agățată într-un cui abia se întrezărea icoana mișcătoare de la opaițul aprins de la candelă. Era împodobită cu ștergar țesut în casă, cum era obiceiul, și cu busuiocul nelipsit pe laturi. Bunelul alb ca un giulgiu era în toată plinătatea minților. Mi-a rămas întipărită adânc în memorie atmosfera aceea de liniște și pace când îl petreceam pe bunicul pe ceea lume.
Pe nana o găseam adesea, torcând împreună cu Nastasica lui Mardari, o bătrânică veselă, scurtă, greoaie și albă toată, la chip și la cap. Rochia era aproape albă decolorată de la atâta purtat. Se așeza pe un scăunel vechi cu furca de tors subțioară. Trecea firul de tors pe după creanga salcâmului, alături nana Irina, și ea cu furca subțioară, cu zâmbetul larg pe buze torceau la umbra salcâmilor vechi- străvechi, bătrâni și ei, dar cu frunza proaspătă și florile albe înmiresmate de atâta primăvară. Dincolo de gard salcâmii din jurul bisericii dărâmate înfloreau și ei de parcă viața din satul din vale ar fi fost numai lapte și miere, pace și înțelegere.
Primăvara în care am trăit la nana a fost de neuitat. Caprele cu pete mari de alb pe partea anterioară, ieduții cei săltăreți, salcâmii înfloriți din ogradă –m-am integrat în toată viața simplă a nanei. Trăiam o viață care se depărta încet, dar sigur- momentele acestea sfinte le treceam prin fibrele emoției mele, mâinile mă trădau cu tremurul lor abia vizibil. Tușele pe care le puneam pe carton erau atingeri de nerv, pe lângă slăbiciunea adusă de primăvară… Începuse să mă doară capul. „Te-a deocheat careva! Ia, vino in casă să te descânt!” M-am întins în pătuțul în care își dăduse duhul bunicul! Aduse un șcalic cu aghiazmă, mă stropi de mă spălă bine pe față, pe părul împletit în coadă. Începu descântecul. Nana îmi puse semnul pe frunte, cele câteva cuvinte magice le rosti în șoaptă. Am auzit doar sfârșitul:
„…și a rămas… cutare… curată, lumânată,
Ca argintul strecurat.
Descântecul i-al meu,
Leacu-i de la Dumnezeu”.
Durerea nu trecuse, acum știu de ce. Acele bucurii mărunte pe care le trăiam în ograda nanei Irina erau pentru mine fatale, emoțiile mă devorau. Eram făcută din nerv, din emoție, din sentiment. Singură în cămăruța întunecoasă îmi impuneam să alung durerea din tâmple. Descântecul ei ancestral trebuia să dea rezultate- aveam nevoie să-mi confirme valabilitatea modului acela străvechi de a trece prin viață. Venise o nouă generație de oameni, din care făceam parte, o generație care o rupse definitiv și iremediabil cu trecutul, deci și cu descântecul, și cu viața modestă de la țară, și cu psihicul omului. În aceste vremi noi nu era loc pentru trecut, viitorul era un amalgam de nesiguranță. Viitorul, de fapt, nu există. Există ființa umană cu toate ale ei. Iar eu mă complăceam încă în viața tihnită de lângă cei dragi. Nu va trece mult și toată viața simplă și frumoasă din ograda nanei va dispărea ca un suflu.
În acea primăvară avusesem noroc să rămân cu niște fotografii în alb-negru făcute de către badea Vasile, fiul Frăsânicăi de lângă fantal, neamuri de-ale tatei. El se retrăsese din orașul Odesa la casa părinților săi, după ce aceștea muriseră. Fotografia cea mai sugestivă pe care mi-a dăruit-o a fost aceea cu paharul de vin ridicat de o tânără fată cu un zâmbert larg, cel mai frumos zâmbet pe care l-am făcut cuiva. Privesc fotografia în alb- negru de fiecare dată cu o săgetare în inimă, iar bucuria revederii cu mine însămi nu are egal.

Eram curioasă de povestea pe care o știam cu plecatul în America. De la mama auzisem: „E-he, dacă plecam nu mai era nimic la fel! Nu erați nici voi…” Pentru o clipă chiar m-am bucurat că bunicii mei nu reușiseră sa plece, astfel că am putut să mă nasc și să scriu despre nana, despre mama, despre sat, despre poligon. Era bunica Maria cea care s-a impotrivit, deși caii înhămați la căruță cu bagajele toate așteptau la poartă. „N-a vrut și n-a vrut!”- îmi confirmă nana Irina. Peste numai câțiva ani, în 1946, august 10, ieși Ucazul ca să se înființeze poligonul- soarta a fost nemiloasă cu ei. Poligonul fu înființat chiar pe pământurile lor strămoșești! Aveau să piardă totul. Au pierdut totul. Doar învelișul a rămas, trupul acesta de lut și de suflet, ascunzând neputința sărmanilor oameni nevinovați.