Nadine Gordimer – Nu pot să trăiesc cu cineva care nu poate să trăiască fără mine

O laureată a Premiului Nobel din Africa de Sud care a luat atitudine împotriva apartheid-ului și a inechității rasiale.

Nadine Gordimer în octombrie 1961. Fotografie: Gallo Images/Alamy

Atunci când Academia Suedeză i-a acordat premiul, a anunțat că a fost pentru „scrierile sale epice remarcabile despre efectul relațiilor rasiale în țara sa.” Deși este adevărată observația că concentrarea scrisului său s-a făcut pe relațiile dintre rase, explorările sale atente a ceea ce se petrece cu oamenii sub presiunile create de structurile dominante ale puterii reprezintă o realizare mai mare, respectiv aceea a unui scriitor conectat cu mișcările progresiste ale istoriei și cu impactul lor asupra societății.

Cariera de scriitoare a lui Gordimer s-a lansat la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50 cu publicarea de povestiri scurte în revistele literare, liberale din Africa de Sud, urmate de ziare internaționale, ca de exemplu, foarte important, „The New Yorker”, al cărui continuu suport începând din 1951 a încurajat-o foarte mult pe tânăra scriitoare, creând astfel un public mult mai larg pentru scrierile sale. Aceste povestiri timpurii, inteligente și perspicace așa cum erau, au făcut mai mult decât să descrie gândurile profunde ale personajelor din clasa de mijloc, prinse în capcana unei lumi față de care se simțeau vinovați, dar pe care nu o înțelegeau.

Nadine Gordimer în 1974. Gordimer a câștigat Premiul Booker 1974 pentru The Conservationist („Conservatorul”). Fotografie: Gallo Images

A continuat să scrie, publicând mai mult de 200 de povestiri, extinzându-și creația și concentrându-se pe o serie efectiv remarcabilă de colecții de povestiri, de la ” Nu pentru publicare” ( 1965) și „Prietenii lui Livingstone” ( 1971) la „Săritură”  ( 1991), „Pradă” (2003) și „Momente de viață”  (2011, o colecție întinzându-se pe durata a 55 de ani de scris). A experimentat până la sfârșit, nu întotdeauna cu succes, simbolul și alegoria dar ceea ce a făcut-o de neuitat a fost poziția sa de mare maestră a povestirilor scurte pe care întodeauna le-a apărat pentru stilul lor concentrat, integritatea și lipsa lor de compromis.

Primul sau roman publicat, „Zilele Mincinoase” ( 1953), un semi-autobiografic Bildungsroman, a  atras atenția asupra unei viziuni lucide a locului său de naștere colonial. Romanele următoare, „O Lume de Străini” ( 1958), „Ocazie de iubit” (1963) și „Defuncta Lume Burgheză” (1966), au cimentat reputația ei de romancieră capabilă să schițeze cu rapiditate  și profunzime eșecurile dragostei și ale moralității în corupta și limitată lume a relațiilor coloniale.

Și-a dezvoltat treptat o estetică a sa proprie, depășind ficțiunea predominant social realistă, liberal-conservatoare a operelor sale timpurii spre a ajunge la o scriitură mai radical modernistă în „Conservatorul” (1974) , câștigător al Premiului Booker și porbabil cea mai mare realizare a sa. Odată cu „Defunctă Lume Burgheză”, „Un Invitat de Onoare” (1970) și „Fiica lui Burger” (1979), scrieri odată cu care a devenit clar că indiferent de limitările cadrului ales și al subiectelor, Gordimer a fost unul dintre marii romancierii politici ai timpului.

Nadine Gordimer a fost printre cei 300 de liberali albi care au viztat Alexandra, localitatea de culoare de lângă Johannesburg in 18 mai, 1986 pentru a depune coroane la mormântul celor 40 de protestatari omorâți de către foțele sde securitate. Fotografie: Reuters

Pentru toți sud- africanii, 1960 și masacrul din Sharpeville a reprezentat un moment de răscruce; pentru Gordimer, arestarea celei mai bune prietene a sa, Bettie du Toit, a condus la o mai activă implicare în politică. S-a înscris în ANC ( Congresul Național African) când acesta era încă ilegal, împrietenindu-se cu doi dintre avocații care îl apărau pe Nelson Mandela, George Bizos și Bram Fischer, „omagiați codificat” în ”Fiica lui Burger”. A continuat să urmărească mișcarea, adesea în secret.

În timp ce rezistența era zdrobită de un stat tot mai vicios, explorările lui Nadine Gordimer impactului asupra vieților din jurul ei, i-au adâncit scrisul, ducând la o mai complexă țesătură  a vocilor narative, incluzând discursuri politice și documente, precum și gândurile intime ale personajelor sale – mai ales Mehring, bogatul industriaș alb și „conservatorul” din romanul cu același titlu. Conștiința lui Mehring se află în centrul romanului care redă cu detalii precise și șocante luptele sale pentru a păstra schimbarea la distanță, exploatând în acest timp pe toți aflați în puterea să , de la tânăra fată portugheză alături de el, până la muncitorii din ferma sa. O urzeală de aluzii la cultura indigenilor africani pe care, inconștient , încearcă să o distrugă, evitând în același timp complicitatea sa, minează încercările sale de a-și păstra averea și conștiința de sine, anticipând colapsul supremației albe.

Günter Grass (dreapta), Nadine Gordimer și Salman Rushdie s-au întâlnit în Hamburg, Germania în 1997 Fotografie: Christof Stache/AP

Situația din Africa de Sud, în efervescență crescândă după anii 70, a dus la semi-alegoricul și tensionatul „Oamenii lui July” (1981), o reluare a relației stăpân-servitor  asupra căreia foarte multe din scrierile sale au insistat. Dar după sfârșitul apartheid-ului, Gordimer și-a dovedit încă odată puterea, provocând presupusă anxietate a scriitorilor din țara sa care acum duceau lipsa de subiect, cu „Arma din Casă” (1997) și premiatul roman din 2001, „La Agățat”, care expune noile probleme ale migrației, corupției și ale continuei alienari. Scrierile sale mai recente, că „Fă-ți o Viață” ( 2005) și ” Nici un Timp mai Frumos ca Prezentul” ( 2012), deși scrise cu iscusință și siguranță, au fost tot mai impersonale, continuând să urmărească dilemele generației post-apartheid care încerca să ajungă la un acord cu prezentul.

Biografie

Gordimer s-a născut în micul oraș minier East Rand din Springs, fiica unor imigranți evrei. Mama ei, Hannah („Nan”) Myers, venise din Londra; tatăl ei, Isidore, părăsise Letonia ca adolescent pentru a scăpa ”de progromuri și de sărăcie” și l-a însoțit pe fratele sau, fabricant de ceasuri care mai târziu va deveni un bijutier prosper. Grupul de imigranți evrei este o prezență identificabilă în scrierile lui Nadine Gordimer, ea fiind crescută într-o familie tradițională, la început fiind educată într-o școală de măicuțe catolice din care mama sa a scos-o ”din ciudate motive personale”, pretinzând că față suferă de inimă.

Locuind acasă, Gordimer, a citit cu pasiune și a început să scrie, publicând primele sale povestiri la vârsta de 15 ani și primul său roman pentru adulți, un an mai târziu. A studiat timp de un an la Universitatea din Witwatersrand, unde și-a făcut primele prietenii dincolo de limita rasială, frecventând în special  vibranta, dar rapid dispăruta lume multirasială din Sophiatown, unde a întâlnit scriitori negri de influență și intelectuali, ca Es’kia Mphahalele, Nat Nakasa, Todd Matshikiza și Lewis Nkosi. Nu și-a încheiat studiile, dar s-a mutat definitiv în Johannesburg în 1948.

Orașul a rămas casa ei, în ciuda deselor plecări involuntare peste mări ale multor prieteni ai săi și în cele din urmă chiar și a celor doi copii ai săi. Primul său mariaj, cu Gerald Gavron, cu care a avut o fiică, nu a durat. În 1954, s-a măritat cu Reinhold Cassirer, un negustor de artă cu care l-a avut pe fiul său. A fost tentată să plece din Africa de Sud în mai multe ocazii, dar instinctele ei de scriitoare precum și convingerile sale politice au făcut-o să rămână ferm înrădăcinată unde era, trăind, așa cum a spus într-o conferință celebra „la șase mii de picioare  altitudine, într-o societate care clocotește, se frământă, se balansează, sub forța schimbării revoluționare” ( ‘Trăind în Interregnum”, 1982)

Dintre nenumărații săi recenzori și critici, unul dintre cei mai buni, Stephen Clingman, a editat o incitantă colecție de eseuri ale sale, „Gestul Esențial” (1988), care revelează o riguroasă analiză a politicii scrisului în țară sa, în mod special poziția sa fermă despre cenzură și suportul său deschis față de comunitatea tuturor scriitorilor Sud Africani.

Gordimer s-a referit la dilemele morale și politice atât ale sale cât și ale generației copiilor săi, într-o societate în sfârșit eliberată de teribila strânsoare a unei extraordinare forme de control și exploatare. Nu a împărtășit profunda dezamăgire a unor scriitori ca JM Coetzee, admițând problemele aduse de noua ordine din țara sa. Ea a considerat că  ”o schimbare de conștiință” trebuia să însoțească o schimbare de regim. A examinat inevitabilele compromisuri și trădări din interiorul vieților individuale de privilegii, lupte și libertate, oferind în acest timp, pe parcursul a 15 romane, posibilitatea de a înțelege, dacă nu de a dobândi o viață omenească.

Despre libertatea scriitorului, autoarea spunea:

Pentru mine, este dreptul lui să mențină și să publice lumii  o profundă, intensă, intimă viziune asupra situației în care el vede societatea. Dacă el trebuie să lucreze cât de bine poate, el trebuie să primească și să ia și să i se ofere libertate de la conformismul interpretării politice, morale sau al gusturilor publice.

Tot ce poate face un scriitor este să continue să scrie despre adevăr așa cum îl vede.

Printre alte alese gânduri ale scriitoarei:

Nu am o religie sau o dogmă politică – doar o mulțime de îndoieli despre tot cu excepția convingerii mele că legile rasiale sunt greșite și absolut de nesusținut. Astfel am descoperit bazele unui cod moral care este valid pentru mine. Gândire și emoție se reîntâlnesc în el și această este poate apropierea ce mai mare de credință pe care o pot avea.

Nu pot să trăiesc cu cineva care nu poate să trăiască fără mine.

Nu există autoritate morală precum aceea a sacrificiului.

Adevărul nu e întotdeauna frumos, însă căutarea sa este.

Scopul şi finalitatea instituţiilor noastre îl reprezintă tocmai faptul de a putea gândi ce ne place şi de a spune ce gândim.

Citiți și despre Paul Auster