Dan Puric, un controversat charismatic

DAN PURIC (n.12 februarie 1959, Buzău) reușește actualmente să împartă segmente largi din cadrul societății românești, în tabere opuse, referențialul fiind reprezentat de către acest actor specializat pe pantonimă, posesorul unui talent (în termeni strict profesionali) – incontestabil. Dar numele lui Puric nu ar fi generat atâtea discuții „pro” și „contra”, dacă activitatea lui s-ar fi rezumat doar la actorie.

În ultimii ani, el și-a descoperit un rol nou: acela de autor de conferințe publice, care reprezintă însă, adevărate încercări de catehizare, într-o paradigmă ortodox-naționalist românească. Atuurile care îl fac atractiv multor oameni pe Dan Puric aparțin arsenalului tradiției și emoției, istoriei și memoriei colective relativ recente.

Puric are capacitatea (excepțională pe alocuri) de a improviza inteligent, pornind de la teme socotite decenii la rând „tabu”- în societatea românească: deținuții politici anticomuniști (mulți dintre ei adepți cândva ai legionarismului, sau ai altor „isme” poziționate viguros împotriva ateismului marxis)t; rolul marginal al României în cadrul Uniunii Europene; presupusele scenarii cu iz antiromânesc- conspiraționist, pe care ni le pregătește mai toată lumea, sau cel puțin- inșii plasați în birourile cu caracter secret-decizional, din Occident sau SUA; presupusul pericol al transformării României într-un fel de spațiu semi-pustiu, cu viețuitori imbecilizați, reduși la condiția unor sclavi moderni, etc.

Când Dan Puric evocă figurile eroilor noștri care au pierit în închisori (în numele credinței creștine) el este cu adevărat fermecător și imbatabil. Există pe lângă memoria-i prodigioasă, o plăcere evidentă de a aduce în prim-plan (cu talent și simț al imaginilor semnificative) exemple și episoade cu adevărat excepționale, născute din profunzimile unui popor (cel român), pe care nu doar străinii, dar și mulți dintre noi- ne-am cam obișnuit să-l privim cu un soi de dispreț obosit, sau cu o milă ironică.

Grație energiei stilistico-intelectuale pe care o degajă frenetic, Puric ne reamintește că nu trebuie să ne simțim cu nimic mai prejos decât alții, la capitolul „demnitate”, sau ” jertfă”. Iar cei care strâmbă din nas atunci când actorul oferă prea multe exemple luminoase (în sensul atașamentului la românism), din colecția de personaje ale Dreptei/Extremei Drepte autohtone (neoferind nimic de pe versantul de Stânga al ideologiilor)- ar trebui să nu mai fie atât de agitați, pentru că lecturând mai atent Istoria României, vor înțelege că exemplele la care actorul recurge au existat, nu au fost în imaginația sa și sunt confirmate de mult documentar.

Puric este și un fel de mărturisitor contemporan, care vorbește extaziat despre Creștinism, Ortodoxie, IIsus Hristos- ca temelii ale națiunii române, într-un timp în care tendința dominantă este aceea a cultivării unui scepticism de inspirație ideatică nord-americană, pigmentat cu scheme neomarxiste reactualizate, în numele unei democrații, devenită (în anumite contexe), tot mai discutabilă sub aspectul concretizărilor.

Artistul ne îndeamnă să privim mai mult către Sfinții Părinți ( în sensul redescoperii demnității și smereniei inițiale ale marilor figuri creștine), iar nu în ultimul rând- oferă frecvent exemplul a ceea ce a mai rămas nealterat structural din comunitatea rurală românească, pe care o consideră ultima redută apărătoare a identității românești.

Până aici se poate afirma, că activitatea aceasta a lui Dan Puric este cu totul de aplaudat și merită toate aprecierile. Într-un timp al idiotizării programate și subtile, a secularismului agresiv, o voce precum a lui reprezintă un mare pericol pentru tot ce înseamnă absență a capacității de a detecta sfințenia din cotidian.

Problemele în cazul acestui excelent creator de cuvinte și imagini apar însă atunci când el se lasă mult prea frecvent sedus de avalanșa conspiraționismelor și de obsesia unui excepționalism românesc, care (deși atractiv ca rostire stilistică), nu-i ajută cu aproape nimic, pe cei care-l audiază în scopuri pedagogice. Când repeți aproape până la sațietate că poporul român este strict o sumă de mari calități și atât (fiind capabil să se impună prin sfinții și țărănimea sa, în fața oricui ar dori să-l îngenuncheze)- smulgi ropote de aplauze și ridici cotele emoției până la înălțimi uriașe. Dar în plan strict educativ nu se va întâmpla nimic, pentru că cineva câștigă mult mai mult, atunci când îi pui în față (cu spirit de echilibru și recurs la logică)- oglinda defectelor sale.

Așa se face că în ultima perioadă, excepționala charismă a lui Puric nu mai poate compensa prea marea sa preocupare pentru scenarii apocaliptice. Unele dintre temerile artistului pleacă de la realități evidente, pe care cu toții le observăm, dar când ajunge să interpreteze sau să se erijeze în viitorolog- rezultatele devin (nu o dată) tot atâtea bizarerii- spre a ne exprima elegant.

Și ca autor de eseuri, Dan Puric rămâne la fel de interesant (ca și în ipostaza de vorbitor), combinând cu succes imagini remarcabile plastic, cu ziceri (nu o dată paradoxale), dar care au efect . Desigur, un asemenea personaj și-a asumat de mult riscul de a fi atacat din toate părțile, un exemplu strălucit în această privință fiind Andrei Pleșu, care nu a ezitat să-l înțepe pe actorul devenit mărturisitor și conferențiar popular, cu eleganță, dar acut malițios.

Este drept: nici măcar un spirit ultrarafinat ca Pleșu nu prea poate rămâne nepăsător față de succesul de public (vrem nu vrem) al mimului de la Buzău. Nici acuzația că ar fi fost colaborator al Securității de la vârsta de 17 ani nu a avut vreun efect asupra carierei de rostitor public naționalist-ortodox al actorului.

Dincolo de acuze, laude, supoziții sau scenarii- Dan Puric rămâne o prezență publică imposibil de ignorat.

Citiți și AICI.