Despre sticla de Murano și nu numai
Sticla de Murano este faimoasă în toată lumea pentru frumusețea și calitatea ei unică. Acest meșteșug a înflorit în Veneția încă din secolul al XIII-lea, dar în anul 1291, atelierele de sticlă au fost mutate prin decret pe insula Murano. Motivul? Teama că focurile din cuptoarele de topit sticlă ar putea declanșa incendii devastatoare în orașul venețian, construit în mare parte din lemn. Pe Murano, meșterii au primit privilegii speciale, dar nu aveau voie să părăsească insula, pentru a nu divulga secretele tehnicii lor.
Așa s-a născut o comunitate închisă, dar extrem de creativă, unde tradiția s-a transmis din tată în fiu vreme de secole. Murano a inventat cristallo (sticla transparentă ca cristalul), sticla cu firicele de aur (aventurina), sticla multicoloră (millefiori – „o mie de flori”), precum și oglinzile de o claritate excepțională, foarte căutate în Europa secolelor XV–XVII. Astăzi, pe insulă există muzee (precum Museo del Vetro) și zeci de ateliere unde turiștii pot vedea demonstrații. Cumpărătorii sunt sfătuiți să verifice certificatul „Vetro Artistico Murano” – pentru că piața e invadată de imitații ieftine din Asia.
Ce mi-a plăcut extrem de tare, pe lângă pasiunea pentru frumos, în mod evident atât de specifică italienilor, este cultul acesta al tradiției și al apartenenței la o breaslă. La ei, orice meșteșug se cultivă și se perfecționează prin generații, fie că este vorba despre încălțăminte, despre mezeluri, prăjituri, tablouri sau sticlă.
Dezvoltă secrete de familie și de breaslă, pe care nu le pun niciodată pe hârtie și le mărturisesc numai celor cărora le încredințează afacerea. Oamenii care lucrează în ateliere subliniază în fața tuturor vizitatorilor, cu mândrie, că au preluat tehnicile specifice din familie, deși unii dintre ei au făcut între timp studii superioare prin toată lumea, spre a-și lărgi și diversifica orizontul. La noi, este exact invers. Luăm oameni calificați de-a lungul câtorva decenii și le cerem să se reprofileze.
Comuniștii au adus țărani sau burghezi decăzuți să creeze industria, considerând lucrul cu mâna o pedeapsa, și nu o vocație. Apoi fabricile s-au desființat, iar oamenii, dezrădăcinați, au migrat prin toată Europa. Au fost periodic desființate categorii sociale și profesionale, precum burghezia, intelectualii, actorii, doctorii etc. Acum a venit rândul profesorilor.
Lista e lungă, fiindcă românul are vocația demolării. Nu mai există aproape nicăieri produse lucrate manual. Am vizitat mai multe târguri tradiționale și rareori am găsit minunățiile acelea create cu pasiune și migală de mâna omului. Cât despre transmiterea lor, nu prea se mai pune problema. Copiii le-au plecat în străinătate și nu se mai întorc…
Bătrânii lucrează cât să aibă din ce trăi și trimite ceva celor plecați. Nu mai avem tradiții. Sau, poate, aceasta este, de fapt, tradiția pe care și noi, ca popor, am preluat-o și o dăm mai departe: să distrugem ce s-a creat cu atâta dificultate, cu resurse puține, cu sacrificii colective și cu multă muncă, și apoi să o luăm, iar și iar, de la capăt. Unde, de altfel, riscăm să și rămânem…
