Dimineața, cu răcoarea ei binecuvântată, mă prinde înghesuind niște lucrușoare în gentuță pe lângă pachețelul cu mâncare și via grădi. Locuiam la o aruncătură de băț de gădiniță, iar mama mă lăsa să merg singură; mă putea urmări cu privirea din balcon până în poarta grădiniței și la plecare și la venire. Bine, la venire nu mai prea avea după cine să se uite…dar cam asta era distanța. Adică cu tot cu căutat de râme și suflat în puf de păpădii, maxim cinci minute îmi lua.

De mică eu am fost și încă sunt o ființă ocupată. Zilnic. Nu știu dacă aveam eu habar de importanța timpului bine cheltui, dar de noțiunea timpului, habar n-aveam cu siguranță, iar însemnătatea verbului a te plictisi n-am înțeles-o până-n sfântă zi de astăzi. Ziua începea cu „să vii acasă cum se vine, că ți-o iei” și se sfârșea cum zicea mama… Aveam grijă să zic DA numa’ din ochi nu și din gură. N-aveam cum… mă strigau atâtea voci în capul meu, să merg, să văd, să explorez, nu-mi ajungea timpul efectiv pentru câte aveam eu de făcut. Așa că toți copiii se întorceau de la grădiniță la 12:00, numai eu la 16:00.

După program, singurul lucru la care mă gândeam era în ce direcție s-o apuc, grija mea fiind să nu cumva să repet traseul de ieri, și cu toate că nu știam nimic despre punctele cardinale, nordul meu niciodată nu ducea spre casă. Acolo știam ce se întâmplă și știam că nu există scăpare… tot acolo aveam să ajung într-un final. Am trăit atunci o perioadă minunată din viața mea! Nicio rugăminte de-a mamei, nicio pedeapsă sau vreo lingură de lemn slobozită asupra-mi nu m-ar fi făcut atunci să reconsider decizia mea de a pleca hai-hui să-mi satisfac curiozitățile. Aveam bulevarde de umblat, vitrine de admirat și câte și mai câte…

Nu era vânzătoare să nu mă cunoască.  „Numa’ mă uit” era numele meu de stradă când mă aflam în cercetare și „Fetița în roșu” când întreba mama de mine. „N-ați văzut o fetiță îmbrăcată în roșu, cu păru creț, uite-așa de-năltuță?”

Când o vedeam pe mama că-mi face semn cu degetu’ din celălalt colț de stradă, știam că-i gata lumea mea. Mergem spășită să-mi iau ce meritam. O vedeam cum vine spre mine furioasă, în halatul ei maro cu buline albe și părut lung prins într-o perfectă coadă de cal. Fă-mă Doamne, pasăre să zbor.. mă cântam în sinea mea. Dar nu…nu mă făcea. Zi de zi îmi punea aceeași placă dimineața: “este ultima dată când mai vin după tine, data viitoare chem miliția să te caute și să te ducă la școala de corecție!” Mie-mi suna a provocare nicicum a pedeapsă. Nu vreți să mă fi văzut în zilele în care, mama vorbea cu miliția la telefon (…) și eu sughițam să nu mă dea. În schimb, sigur ați vrea să mă fi văzut când după toate iertăciunile pe care i le ceream și promisiunile că nu mai fac, de la același telefon, mama suna miliția și spunea: “nu mai este nevoie să veniți, fata noastră e cea mai cuminte!”

Practic, era un fel de anulez comanda zilelor noastre! Au urmat zile întregi de explorare, cu miliție sunată și cereri de anulare a comenzii, cu cozi de lemn rupte și strigături. Le luam pentru că le meritam! În clasa I-a am convins niște colege cu care mergeam la Palatul Copiilor, la diverse cercuri de activități pentru copii ( la aproape toate m-am înscris), să vină cu mine cu troleibuzul, că știu eu ce și cum se face… Zis și făcut! Am ajuns unde  trebuia, dar la întoarcere ne-am urcat din aceeași stație în care am coborât iar la capăt de linie în loc să fi stat pe fundurile noastre, eu am sugerat să ne întoarcem pe jos și am venit la pas spre case. Mai vedem o clădire, omeni, copaci…de ce nu?

Trei mămici stăteau seara pe când am ajuns în capătul aleii noastre, cu brațele încrucișate în așteptarea progeniturilor lor dintre care una cu o nuia în mână, era a mea. Mama! “A mea-i capu’ răutăților, le zicea celorlalte!” Nu cred că era foarte mândră de mine atunci, dar eu eram. Parcă veneam de la Rovine, așa victorioasă mă credeam că iaca, am găsit drumul spre casă . Prin clasa a IV-a am convins-o pe mama să mă lase să merg la bunici la Blaj, singură cu trenul. Am văzut doar cum se procedează, am mers de atâtea ori cu tușa. Linia 4, tren accelerat direct și în gară mă așteaptă buna. “Mă lași? Te las!” Via gară. Troleibuzul era o poezie pe care o știam pe de rost deja.

„Nenea, asta-i linia 4? Ascultă aici do’nșoară! Vezi tu fo oaie, pe-aici? Nu, nu văd…zic eu, după ce firește m-am și uitat în jur. Atunci află că eu nu sunt nenea, sunt agent de cale ferată și da, asta-i linia 4.” Bun așa. Mulțumesc și Doamne-ajută! Sus în tren, găsit loc, stat cuminte. Am văzut că parcă-i mai arătos vagonul acela față de dățile trecute și m-am și mirat puțin de ce oamenii își tot iau rămas bun, unii de la alții în limba germană, dar nu am dat așa o importanță până când a venit controlorul. „Biletele la control! Dumneata, unde mergi, Scufiță? La bunici, zic eu mândră. Ia-auzi! Singură sau însoțită. Singură de data asta, zic eu rânjind a izbândă. Apoi va trebui să te dai jos, fiindcă acesta este Internaționalul de Viena.”

Pauză. Nod în gât. Creierul la locul lui, slavă Domnului! Deși m-am speriat, ca să nu zic că-mi tremurau genunchii, mai mult de cum îi zic mamei decât de situația în sine, am întrebat cum aș putea totuși să ajung la Blaj. Nu știu dacă mai auzisem de multe ori la viața mea, de Viena, tot ce știam eu era că dacă vrei să ajungi la Blaj, drumul sigur nu trece pe-acolo. „Cobori la prima… adică la Cugir și aștepți o legătură care te va duce la Blaj”, mi se spune. Cobor în Cugir. Loc nou, gară nouă. La informații, spun tărășenia, mi se confirmă că nu am nevoie de alt bilet și că va trebui să aștept câteva ore…

Pfffuai de capul și de zilele mele, urma s-o anunț pe mama! Telefonez mamei, cu taxă inversă… “Mama? întreb eu! Țuca mea, da’ cum de-ai ajuns așa repede? Păi uite că am ajuns…dar nu la Blaj, ci în Cugir.” (…) Doamna de la casierie o  liniștește pe mama atât cât se putea, care la rândul ei avea s-o liniștească pe mama ei, adică pe bunica mea.

Spre seară eram în Blaj, fericiți, la masă cu bunicii mei și mușcând din pupurile aburinde pregătite de bunica, cu vișine, varză și ceapă, coapte din aluat de pită în cuptor, am povestit și repovestit cu lacrimi de râs pățania. Apoi din clasa a V-a am luat drumul taberei. Al taberelor de elevi bineînțeles și mulțumită alor mei, n-am ratat niciuna. Cred că mama răsufla ușurată că-mi mai poartă și alții de grijă… Prin tabere mi-am făcut eu armata. Acolo am învățat disciplină, program, echipă, cantonament, cântece la chitară la foc de tabără și să-mi spăl chiloții și șosetele.

Ce voiam să vă zic de fapt, este că eu m-am născut direct cu aripile mari. Iar mama mea, cu toată grija ei, cu toate dățile în care și-a frânt mâinile a disperare, dacă mă găsește și cum și tot cu inima la gură datorită palpitațiilor pe care i le provocam, s-a străduit totuși să nu mi le rupă. A înțeles că spiritul meu liber este de nestăvilit. Eu sincer vă spun, dacă copiii mei ar fi făcut așa, muream de zece ori pe zi. Și astăzi mă bucur că pot să-i mai spun o dată un mulțumesc pentru toate și un iartă-mă măicuță pentru toate câte ți-am făcut!

Și mai iartă-mă te rog,  și pentru toate acele dăți în care mă strâmbam la tine când te întorceai cu spatele sau când tu încercai să mă îndrumi și eu cu ochii strânși și cu degetele în urechi, ziceam bla-bla-bla până terminai ce aveai să-mi spui… Poate, dacă te-aș fi ascultat? Cine știe…

„Mamă frumoasă, primul meu rai, fă o minune te rog, mai stai!” Mai stai și mai fi-mi întru mulți ani frumoși de-acum înainte! Primesc bucuroasă orice vei vrea să-mi spui, prețuiesc orice zi în care te mai am și chiar de-ar fi să mă cerți non-stop tu să nu te oprești niciodată să mă cauți. La mulți ani, mama!

Cu dragoste,Țuca.

Citiți și Fă-ți un bine, alege-te pe tine!