Să fi avut – oare – dreptate existenţialistul Jean-Paul Sartre când afirma: Iadul sunt ceilalţi.”? Răspunsul îl putem afla într-un spectacol care relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unor relații interumane, aparent banale. Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol 50 de secunde, montat la Sala Atelier a Teatrului Național din București este deopotrivă investigație lucidă, sondare, dialog şi sursă de meditaţii metaforice bogate. Dramaturgul Daniel Oltean se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Regizorul Eugen Gyemant (aflat la prima sa montare la TNB) propune o lectură atentă a textului într-o montare riguroasă, cu accente hitchcockiene. Tânărul director de scenă se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil (Scenografie: Maria Nicola), directorul de scenă recompune spațiul unui birou de investigaţii, alături de cei 100 de spectatori-martori, dar ar putea fi, la fel de bine, și tribunal, salon de spital sau chiar sală de autopsie.

În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție. Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața celor trei personaje cu nume reduse la arhetip: Fiul, Anchetatorul, Mama. În biroul unui procuror criminalist, scăldat de-o lumină semi-obscură, ancheta este în plină desfășurare. Asta deși – din punct de vedere juridic-, totul este limpede, iar cazul ar putea fi trimis deja în judecată. Cel puțin, asta spun documentele, probatoriul, procedura penală. Printre elemente de recuzită ce înfioară și ne trimit cu gândul la un thriller psihologic, regăsim rebelul fără cauză” în postura Fiului (Alexandru Voicu), subtilitatea Anchetatorului (Lucian Iftime) și vulnerabilitatea agresivă a Mamei (Diana Dumbravă). Un procuror încrâncenat vrea să deslușească mecanismele întortocheate ale minții unui tânăr care și-a recunoscut deja vina (uciderea propriei mame). Aparent, cazul e soluționat: dosarul de probe era complet, faptele clare, iar declarațiile lămureau totul. Bunăoară, adevăruri bine ascunse ies la iveală, în această mecanică narativă, calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Torentul de interogații lansat de binomul procuror-inculpat, dar și mamă-fiu, invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum vină, violență, intruziune (în viața personală), autoritate, credință.

https://vimeo.com/311212427?fbclid=IwAR1Tlub50ikWUXNg-wCYGrgzp

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Anchetatorul glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Lucian Iftime transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările,  identificându-se cu neliniștea. De cealaltă parte, hiperactivitatea și atitudinea rebelă a Fiului presat de o Mamă hiper-autoritară împărtășește din combustia celui care i se adresează (anchetându-l). Alexandru Voicu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroului. Tânărul actor trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul (de tip Mickey Mouse, cu un look proaspăt și cu un tonus bun ) – vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate (detrântor”asumat). Cu alura unui veritabil Anthony Perkins (din pelicula Psycho) sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist al iubitorului de albine” și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Personajul Mama, interpretat de Diana Dumbravă, ne trimite cu gândul la eroinele din filmele lui Alfred Hitchcock, elegant-senzuale, dar misterioase. Mama are o atitudine dusă la extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat.

Diana Dumbravă © TNB – Foto credit: Florin Ghioca

Suflul personajului întrupat de Alexandru Voicu permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea. Opțiunea regizorală pentru actrița Diana Dumbravă în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50-’60, cu ochelari cu lentile late, ce insinuează voința de-a se impune, drapată într-o elegantă rochie lungă, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Diana Dumbravă este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Alexandru Voicu încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă dominator-responsabilă”. Sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec, Alexandru Voicu este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj.


Diana Dumbravă & Alexandru Voicu © TNB – Foto credit: Florin Ghioca

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planurile narative (grave) prin intermediul muzicii realizate de Alexei Țurcan, care plasează semne sonore” în acest mozaic emoțional. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Ilustrația sonoră ajută spctatorul să pătrundă mai bine intenția regizorală: râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății. În finalul spectacolului, găsim un Anchetator aflat pe culmile deznădejdii, răpus de «demonul amiezii», gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal – „O clipă și, brusc, toată suferința dispare.”


Lucian Iftime & Alexandru Voicu © TNB – Foto credit: Florin Ghioca

Este meritul regizorului Eugen Gyemant de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 80 de minute, viețile unor personaje trec pe repede-înainte prin fața privitorilor, invitați la reflecție – în labirintul surprinzător al minții -, despre empatie, alienare, singurătate și despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alții, atunci când în noi totul se destramă.

50 de secunde de Daniel Oltean

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Dramaturg: Daniel Oltean

Data premierei: 13.12.2018

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Distribuția :

Fiul – Alexandru Voicu

Mama – Diana Dumbravă

Anchetatorul – Lucian Iftime