motiv
ochii mei, două fotolii verzi
într-o lojă.
voluptuoasă și moleșită
se revarsă peste catifele stupoarea.
asta e tot?
vertebrele ei freamătă biciuite de țipăt, un copil
se naște brusc pe rândul întâi. cu gâtul noduri
batiste aplaudă bărbații ce plâng și
din buricul lumii, ușor, se ridică fumul.
e, de-acum, timpul. i te înclini și smulgi limba
parnasianului metronom
cu o mișcare aprigă. ca o sete.
te va costa tot ce-ai agonisit
așteptându-mă. piesa asta se joacă mereu
cu casa închisă. motiv
de poezie.
foto sursa
***
târziu într-o vară când umărul
ei stâng
s-a făcut țăndări
toată sala a amuțit nimeni
nu plătise biletul și nici nu era vreun spectacol
ce te-ar face să crezi că ești martorul propriei vieți
o siluetă-n cruci zvelte ce se agită și dă pe-afară
ah, ustură, cum ustură zdrențuită
ca un obraz mușcat
pe dinăuntru
viața coajă de ou în care fetițe
și unele
pânze freatice se ascund de băiatul cu praștia… Citește și singură una
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
