Ies din cafenea fără niciun entuziasm. Regularitatea cu care trec pragul cafenelei din colț, de lângă Montgomery, a devenit cadențată în ultima vreme, cât să ajungă să-mi încarce diminețile cu o stare de bine. În plus, îmi dă răgaz să-mi trag sufletul înainte de o nouă aventură în traficul dens, să-mi trasez planurile zilei, fiind în același timp și un moment de savoare și complicitate împărtășit cu prietena mea. Moliciunea indusă de focul din șemineu și căldura porțelanului pe care se imprimase căldura cafelei mă țintuiesc în loc, dar acest răsfăț nu mi-e permis pentru timp îndelungat. Scutur moleșeala și mă încurajez să întâmpin aerul proaspăt și rece ce mă așteaptă afară. „La treabă cu noi!”
Rămân puțin în urmă, tărăgănând și în ușă dau nas în nas cu ajutorul de bucătar. Un pirpiriu care jonglează cu o ladă plină cu legume proaspete adusă din camionul ce descarcă marfă. Îl văd neajutorat și decid să-l ajut cumva. Ținându-i ușa larg deschisă să treacă nestingherit, îmi caută privirea intimidat, și, ieșit din comun de recunoscător. Mie mi se pare un gest firesc și nepremeditat, dictat de situație, n-am stat pe gânduri prea mult. Mă miră puțin recunoștința lui. Dar doar pentru scurt timp. Ieșind, mă izbește.
Păi bine, măi, așa sunt și eu tratată la nevoie ? În răstimpul drumului parcurs spre mașina parcată mai sus pe stradă, îmi revin în minte niște episoade similare, dar în ele eu eram protagonista neajutorată. Am toate însușirile ce pot fi puse la bătaie pentru a convinge pe cineva că în anumite ipostaze am și eu nevoie de ajutor. Nu mă învârt prin viață semnalând nepricepere și nevoie de atenție, dar am fost și eu de ‘nșpe ori aproximativ echivalentul unei mam’zelle en détresse. Dau toată obiectivitatea la o parte acum, afirmând că trăim într-o lume, ca toate lumile, nici mai bună, nici mai rea, în care pentru unii nevoia de afirmare este imperioasă, pentru alții relativă, pentru procentul mic rămas, indiferentă.
Spun unii, reducând discuția la individ, dar sinceritatea mă îndeamă să o spun pe a dreaptă, referința este făcută cu direcție precisă spre suratele mele, femeile. Mda, feminismul actual a devenit arma ideologică cu care, iertare de pe acum, nu mă pot identifica. Am înțeles de unde a pornit totul, am susținut și aplaudat mișcarea, dar dragilor, s-a restabilit ordinea de ani buni! Am ajuns să mă simt discriminată din motive totalmente greșite, asta doar pentru că sunt femeie, prin urmare, în mintea celui care asistă, cu siguranță am militat dacă nu cumva încă militez pentru drepturile mele (ne)dobândite. În primul rând, am rețineri mari față de eticheta feministă. Mă irită și îmi pierd uzul rațiunii, devenind mega subiectivă. În al doilea rând, e la liber, eu n-am cerut și nu cer nimic. Nu duc nicio luptă. J’adore feminitatea mea, așa cum este, sugerând vulnerabilitate sau mai știu eu ce ar ciobi prestanța vreunei feministe. Aș, de parcă asta m-ar defini ca om. Cum spuneam, de abia am ținut ușa unui bărbat. Că așa mi-a dictat instinctul, conștiința sau ce vreți voi. Nu mi-am spus, ei na, macho cum ești, descurcă-te dumneata !
Regret că justificările feministe m-au deformat pe mine în fața întregii lumi. Nu ader la setul lor de valori, nu mă simt discriminată, decât din perspectiva meționată mai sus, a pretinsei feministe, eu și toate femeile, că asta ați vrut, asta aveți ! Nu este chiar așa. N-am etichetă în piept că sunt vreo activistă. Oi purta și eu câteodată jeanși boyfriend style, asta că-mi complimentează talia, nu pentru că mă simt egala deținătorilor de drept. Probabil atitudinea mea nonconformistă le dă impresia că e corect să mi se trântească ușa-n nas când am brațele pline cu plase descărcate din portbagaj, în fața blocului și nu oricum, așa, ca între vecini cu drepturi egale. Sau, situație identică ca cea de mai sus, doar că mă opinteam să deschid aceeași ușă, la fel de încărcată, iar alt domn, la fel de plin de solicitudine se strecoară pe lângă mine convins că pentru el depuneam efortul de a împinge ușa cu vârful piciorului… Exemplele astea mi-au venit în minte acum pentru că au fost aduse la suprafață de secvența matinală, dar sunt nenumărate, întâmplate în diverse alte împrejurări. Dar, I made my point, nu mai e necesară altă exemplificare.
Poate doar să adaug că eu nu vreau să domin lumea, vreau să înaintez cu doza mea de fragilitate în viață cum mi-e bine, să visez și să iubesc de pe poziția mea inegală, cu tăria și dedicația interioară ce atât ne caracterizează până la urmă. Eu sunt deja puternică prin numele ce-l port. Sunt definiția dezechilibrului pe care alții nu și-l doresc, dar pășesc echilibrat și sigur pe drumul ales conștient de mine. Binemeritatele artificii după care tânjesc multe altele ajunse pe această treaptă cucerită cu multă zbatere sufletească nu mă impresionează. Oricum, acum probabil acum ei gândesc că nu pretindem nu știu ce așteptări nerealiste, dacă tot vrem egalitate și tratamentul este pe măsură.
Egalitatea am resimțit-o prin toți porii, chiar am felicitat mental întreaga comunitate feministă a lumii. Bravo, iată ce am obținut! Restul e variație pe aceeași temă, detaliile devin redundante. Însă, trag și o concluzie dacă tot am dezbătut cu așa aplomb succint o temă atât de vastă. Cred că ultimele generații de bărbați s-au și născut cu o amprentă imprimată în codul lor genetic care le sugerează să nu-și mai bată capul cu astfel de nimicuri. Ceea ce odată reprezenta eticheta, acum nu este decât desuet. Pentru mine însă, e o chestiune de bun simț. Indiferent de poziția pe care o ocupăm pe scara asta ierarhică, ce tot o escaladăm. Mă întreb acum, cum ar fi fost dacă-i trânteam ușa-n nas ajutorului de bucătar? Oare gesturile simple necesită un efort anume care ne diminuează demnitatea? A devenit amabilitatea un subiect ridicol al epocii moderne? Never mind, determinată să visez în continuare la o lume echilibrată, eu rezist împotriva curentului.
Chivalry is not dead!
Citiți și „Eu când vreau ceva, nu renunț!”, de aceeași autoare.
