Oroarea față de moarte și suferință și îmbătrânire poate fi trăită ea însăși maladiv și deviant. Există un mod sănătos de a ne raporta la ele și unul bolnav și pervers. Cel sănătos este acceptarea. Cel maladiv e negarea, încercarea de a îngropa realitatea în iluzie. Cât să tragi de tinerețe și de ce? Sigur, e de înțeles că nu ne consumăm toți în același ritm, cu aceeași viteză. Unii au trăit mai intens, alții s-au conservat mai bine. Dar negarea presiunii timpului e o amăgire primejdioasă. Nu e de amânat trăitul.
Cei care așteaptă, cei care ”urmează” să aibă parte de mari realizări după ce au trecut de jumătatea vieții sunt cei mai triști închipuiți din lume. Lipsa de realism e ceva mai sumbru și mai maladiv decât o tragedie asumată ceas de ceas. Mi se par mai puțin deprimanți cei care spun că au avut totul și au pierdut totul, naufragiații, disperații, înfrânții, ratații, torturații decât cei care stau pe peron și așteaptă să vină trenul spre țara făgăduinței. E o optică falsă cea potrivit căreia aceștia ar fi optimiștii, spiritele senine.
Nu, optimismul se manifestă în cadrul unei realități, nu al unei utopii. E o utopie că îmbătrânirea e relativă și controlabilă, că nu ar fi un dat exterior sau că orice suferință poate fi evitată. Negarea limitelor nu e optimism, e frică îmbuteliată în credințe absurde.
Nu doar că nu îmi inspiră încredere cei care nu se gândesc la moarte și la faptul că toate se pot termina și epuiza (lent sau subit), mi se par chiar spiritele cele mai autodistructive. Tocmai ei se sabotează, refuzându-și șansa de a avea o poveste, un destin.
Nu se poate trăi profund, intens, asumat decât contra-cronomentru. Lucrurile capătă valoare doar în lumina asfințitului, sub spectrul pierderii și al alegerii.
Dacă am avea timp infinit, nimic din ce e omenesc n-ar mai fi valabil. Presiunea timpului e sursa oricărei creații, evoluții, transformări, în bine și în rău deopotrivă. E la mintea oricărui novice în filosofie că, dacă nu ar exista această presiune a finitudinii, nici măcar n-am putea iubi. Orice intensitate e dictată de relația cu timpul limitat. Pierderea e cel mai bun turnesol, ne limpezește esențialul, ne face să ne adunăm, să valorizăm ce e de valorizat.
Mă bulversează cei care nu fac față realității. Nu e nimic mai patetic decât să auzi cum cineva care se apropie de 50 de ani susține că are tot viitorul în față, că urmează să i se întâmple tot ce e mai bun. Nu e optimism, e ceva morbid, sinistru. Mi se pare infinit mai luminoasă mărturisirea cuiva care spune: sunt obosit, mi-am trăit viața, am iubit, am fost fericit, am jucat, am pierdut, aș cam vrea să mor. Nu e nimic terifiant în faptul că un om simte că și-a trăit traiul, ci în pretenția halucinantă că la 50 + poți trăi ce ai ratat la 20, 30, 40. Până și acceptarea ratării e mai senină, mai omenoasă decât această viziune.
Secretul bunăstării interioare e să ții pasul cu timpul, desigur, dar nu negându-i existența, ci acceptând transformarea la care supune corpul și sufletul și conștiința, acceptând îmbătrânirea. Negarea oricărui fenomen implacabil e însoțită de revoltă și de o opoziție delirantă…
E adevărat că sunt printre cei care au trăit intens și imens și poate că nu îmi pot imagina cum se prezintă viața pentru cineva care s-a conservat bine. Dar sugestia ”ești încă tânăr” la 50 de ani, sună exact ca bancul cu Bulă care cade la la etajul zece și când ajunge pe la trei își zice: ”încă e bine!”. Firesc e atunci să poți privi în urmă cu un sentiment de împlinire.
E la fel de dureros să realizezi neputincios degradarea proprie sau a celor dragi sau să trăiești cu regretul unor momente ratate, cu nostalgia celor neîntâmplate. Tocmai de aceea e de valorizat ceea ce a fost, cât a fost, cum a fost.
Dacă până spre 30 de ani viitorul trebuie să fie sursa de inspirație, după 40 e musai să ai un trecut care te reprezintă. Adevărata ratare nu e să fi pierdut totul, ci să nu fi trăit nimic semnificativ până atunci.
Nu e nici o problemă că îmbătrânim și că murim, dacă suntem mulțumiți de felul în care am trăit. Ba chiar, cei care sunt pregătiți să moară oricând, sunt cei cu adevărat senini, puternici și, îndrăznesc să o spun, împliniți.
Citiți și Despre libertatea credinței