„Nu cer nimănui să fie bun sau rău, frumos sau urât, canalie sau înger. Îi cer numai să fie ceva care să nu existe decât o singură dată.”

Cred că viața noastră se desfășoară între previzibil, predestinare și asumarea liberului arbitru, care ne face deopotrivă încrezători în puterea noastră de a ne influența destinul și, totodată, vulnerabili, atâta timp cât suntem răspunzători de faptele pe care ni le asumăm, odată cu propriile noastre opțiuni. Și totuși, hazardul este prezent în existența noastră, indiferent de orice alte determinări sau libertăți pe care tindem să ni le arogăm. Cei care scriu, cu atât mai mult au conștiința situării lor într-o lume a lucrurilor profunde, acolo unde accidentalul devine previzibil și instinctele se concretizează în viziuni materializate în cuvinte cu valoare ontologică.

„Această plimbare între viaţă şi imaginaţie, această colaborare a visului şi a faptului ireal mi se pare cea mai frumoasă voluptate a scrisului.”

În 29 mai 1945, una din zilele cu mult soare și cer albastru care predispune la visare, Mihail Sebastian  (pseudonim al lui Iosef M. Hechter şi Victor Mincu), un scriitor în plină ascensiune la numai 38 de ani, scrie cu propria suflare ultima pagină a unui roman fatidic intitulat „Accidentul”, îndreptându-se spre Universitate, unde urma să țină o conferință pe teme de literatură universală. Fusese la masă, așa cum obișnuia, la părinții săi, iar în buzunarul hainei purta manuscrisul prelegerii, de care îl despărțeau câteva străzi ale unui București revigorat de suflul unei primăveri atât de generos înflorite.

În câteva clipe, ceea ce anunțase în subtext romanul unei iubiri neîmplinite se va împlini ca o previziune fatală care nu admite niciun fel de amânare, dictată de cartea nefastă a unei implacabile Parce: „În dreptul bisericii Sf. Ilie, a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însă surprins de o autodubă, ce se apropia cu o viteză fantastică. În ultimul moment, sperând că totuși bolidul amenințător îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Șoferul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat să stopeze, însă frânele n-au răspuns la comandă. Mașina l-a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectându-l pe caldarâm. (…) Imediat, trecătorii i-au sărit în ajutor și cu o altă mașină a fost transportat la dispensarul dr. Gâdei. S-a constatat fractura bazei craniului și, cu toate îngrijirile ce i s-au dat, Mihail Sebastian a murit peste câteva minute, la orele 3.15”, scria pe 1 iunie 1945  revista Cortina în articolul  „Destin tragic. Ultima zi a scriitorului Mihail Sebastian”.

„Dacă nu aş avea surprize în timp ce scriu, dacă eroii mei nu şi-ar păstra libertatea de a face ce vor ei, chiar împotriva mea şi împotriva limitărilor mele n-aş mai scrie.”

Prietenii și cunoscuții s-au conformat destinului, dintr-o perspectivă fatalistă, spunând că „Accidentul a venit după un şir lung de mari necazuri: i-a ars casa de două ori, i s-a furat valiza unde avea unicul exemplar al unui roman pe care îl terminase şi lucrase la el cinci ani… şi atâtea altele!” (D.I. Suchianu în cartea „Foste adevăruri viitoare”), iar alții s-au grăbit să pună accidentul pe seama unei conspirații căreia „evreul improbabil” – cum a fost numit de către antisemiți și de conaționalii care l-au renegat și l-au prigonit fără cruțare – i-a  fost victimă, după ce îi fusese interzis accesul la viața publicistică și profesională, prin retragerea licenței de avocat.

Leny Caler, una dintre cele mai frumoase actrițe ale Bucureștiului interbelic, femeia pe care Sebastian a iubit-o cu pasiunea și entuziasmul cu care scriitorii își idealizează proiecțiile erotice, i-a răspuns, poate singura dată cu sinceritate, la ultima frământare în legătură cu dragostea lor, pe care autorul romanticului „Orașul cu salcâmi” a purtat-o cu el, în marea ei dilematică inconsistență: „Refuzam cu încăpățânare să cred, să înțeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut.” El intuise, pe vremea când pregătea „Jurnalul”, care va face epocă în memorialistica românească a veacului trecut, intensitatea devastatoare a sentimentelor pe care le nutrea față de această femeie cu chip angelic, devenită prototip al celor mai importante figuri feminine din literatura sa artistică (piesa „Jocul de-a vacanța” a fost programatic scrisă pentru ea): „Aveam aseară, plecând de la Leni, sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună… N-am să-i pot explica niciodată cât de mult înseamnă – sau putea să însemne – ea pentru mine. Şi nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistenţe de viaţă”.

pinterest.com

Leny Caler, actrița care îl fermecase nu doar pe el, ci și pe Camil Petrescu, care îi împrumută unele trăsături pentru portretul unor personaje feminine, descria momentul întâlnirii cu scriitorul și efectul pe care acesta l-a avut asupra ei, stârnindu-i apetitul creator. Jurnalul actriței a fost publicat abia în 2002, la câțiva ani după moartea ei petrecută la Berlin, unde se exilase spre sfârșitul vieții.

„Înainte de a-l cunoaște personal pe Mihai Sebastian, am fost atrasă, fascinată de scrisul său. Căutam articolele lui prin gazete, chiar și articolele politice pentru care, până la acelea scrise de el, nu aveam nici prea mare interes, nici înțelegere. Inteligența, verva polemică, latentul puțin obișnuit cu care erau scrise acele articole mă făceau să aștept apariția lor, să le sorb cu interes, cu atenție, cu o rară bucurie intelectuală. În entuziasmul și graba tinereții mele, n-avem dorință mai vie decât să-l cunosc cât mai curând pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Și, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă și, de ce să nu mărturisesc, chiar puțin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu înfățișare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. N-aveam atunci de unde să știu că Sebastian, timid din fire, era și mai intimidat de prezența mea. Mă văzuse pe scenă și aveam pentru el – ca pentru orice tânăr spectator – mirajul actriței de succes pe care o admirase.

Ne-am văzut, de la prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi de aceeași vârstă și ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra în mare măsură admirație și apreciere reciprocă. Eu îi citea, cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria și cronică dramatică, vedea și toate spectacolele bucureștene, iar când ne întâlneam, ceea ce se întâmpla aproape zilnic, comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne și criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă, în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar a doua seară mă aștepta la ieșirea din teatru și ne împăcam, bineînțeles, până la viitoarea controversă.

Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, era, de altfel, subiectul nostru preferat, pe care eu, ca orice actor, îl puteam discuta ore întregi. Dar tonul, modul în care Mihai vorba despre teatru mă irita, mă scotea din sărite și prilejuia una dintre frecventele noastre certuri. Eu îmi adoram meseria, trăim pentru și prin teatru, iar Sebastian avea un fel batjocoritor, ironic de a vorbi despre genul teatral, despre literatura dramatică, numind teatrul „un gen minor al artei”.

Într-o seară – cât de bine îmi amintesc acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puținele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia ușor disprețuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând și, neputându-mă stăpâni, l-am înfruntat, l-am provocat:

-Dar este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai ușoară, apucă-te să scrii și tu una, să vedem dacă reușești, dacă ești în stare!

La care el mi-a răspuns prompt:

-Pariezi cu mine că în mai puțin de o lună îți aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?

-Să te văd, i-am răspuns, dar nu cred.

-Pariezi cu mine?

-Sigur că pariez.

Ne-am despărțit. Eu, mulțumită și convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! -, mi-a repetat la plecare: „Într-o lună îți aduc piesa”.

O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetițiile, cu viața mea plină, bogată de-atunci, am și uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon și-mi spune: „Ai pierdut pariul. Piesa mea este gata, când vin să ți-o citesc?”

Continuam să cred că glumește, că vrea să mă necăjească. Mă întrebam: Cum putea cineva care n-a scris niciodată piese de teatru să scrie într-o lună o piesă? A doua zi însă, spre uimirea mea, îl văd venind cu manuscrisul la subțioară. Eu tot credeam într-o farsă. Mihai a pus manuscrisul pe masă, privindu-mă cu un ușor zâmbet, și a început să citească. Lectura piesei m-a entuziasmat, m-a cucerit, începând chiar de la titlu: „Jocul de-a vacanța”. Era în titlul ăsta și fericire, și nostalgie. Desigur, piesa nu avea o perfectă construcție dramatică, ultimul act mi se părea atunci că nu e încă realizat, dar piesa era scrisă cu o delicată sensibilitate, personajele desenate cu precizie, ideea nouă și fermecătoare, iar dialogul plin de poezie și umor era încântător. Sebastian dovedea încă de la început că are un real, autentic talent de autor dramatic, pe care l-a dăruit din plin în piesele pe care le-a scris mai târziu.

Exaltată de frumusețea piesei, de rolul scris pentru mine, ardeam de dorință, de nerăbdare s-o joc cât mai repede, pentru că simțeam, intuiam în ea o calitate deosebită, o delicatețe, o finețe cuceritoare… ” (citiți continuarea aici.)

„Cât despre fericire… Noi n-avem timp să fim fericiţi. Abia avem timp să trăim bine.”

Mihail Sebastian a fost, prin urmare, omul pasiunilor frenetice și, în același timp, al melancoliilor răscolitoare, o ființă extrem de sensibilă care și-a turnat într-o scriitură pregnant lirică, de un rafinament aproape feminin, trăirile profunde, emoțiile cu note vibrante, frământările, dorințele și neîmplinirile, toate gravitând în jurul unei suprateme care îl situează în cercul scriitorilor intimiști: destinul uman, văzut din perspectiva iubirii care maturizează ființa și îi conferă unicitate, nu atât prin plăcerile pe care le procură și fericirea inerentă, cât mai ales prin forța ei terapeutică, acolo unde ea aduce sufletului efectul analgezic al consonanței depline cu celălalt. Interesat de viață în măsura în care ea îi oferea posibilitatea de a se regăsi, de a participa prin fibrele unei sensibilități romantice, pe care n-a trădat-o niciodată.

Vocea lui se simte fără ezitare în fragmente de introspecție pe care le pune pe seama personajelor sale, măști ale propriei individualități: „Îşi spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul şi să o facă a începe o viaţă nouă, nu ştia bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare şi să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste aşteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simţea apărată. O viaţă nouă! Cuvântul avea ceva magic. Dar dacă pentru a ajunge la această viaţă nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate n-ar fi întins-o, poate nu l-ar fi spus.”, scrie în „Accidentul”. Și totuși, această viață nouă a întârziat să apară pentru el, mai peste limitele răbdării, dar a făcut posibilă confesiunea, singura formă de anulare a timpului neiertător. Opera învinge drama existenței umane și oferă modele existențiale din care răzbate, cu suflu autentic, pasiunea insațiabilă a trăirii în ceea ce este cu adevărat esențial: iubirea și creația, ca în marile mituri ale umanității. Poezia vieții se încheagă cuvânt cu cuvânt în proza lui Mihail Sebastian, ca turnată într-un creuzet care-i păstrează etern formele eterice ale emoției.

Fin analist al stărilor sufletești, scriitorul are un talent remarcabil de portretist și în ceea ce privește descrierea expresiei anatomo-fiziologice, de un erotism inefabil, excelând în detaliul hotărâtor pentru crearea unei tensiuni provocatoare ce întreține cu succes apetitul pentru lectură. Iată un fragment care pune în lumină această viziune artistică, inedită în peisajul literar românesc interbelic, prin care un mare prozator s-a înfățișat lumii în cea mai autentică ipostază a sa, de homo amans, jucându-și  cu luciditate fiecare personaj:

„Se întoarseră iar prin Cișmigiu. De undeva de sub zăpadă răzbea un miros de frunze putrede și ude, puternic, răvășit. Dinspre lac bătea un vânt rece. Adriana își lăsă gulerul mantoului ca să primească drept în față bătaia aceea ascuțită, usturătoare: căci simțea, apropiindu-se de casă, cum o moleșeală caldă o cuprinde iar și voia să lupte împotriva ei, să rămână trează, conștientă până la urmă de voluptatea îmbrățișărilor ce aveau să urmeze. Câte zile trecuseră astfel? Nu știa. Fusese la început o dezlănțuire care o copleșea, îi tăia orice legătură cu viața din afară, îi lua elementara conștiință că timpul trece. Se adâncea în pasiune ca în somn. Pe o margine a realității, ea trăia ceasuri nesigure, ce nu lăsau nicio amintire. Avea uneori senzația trupului ei vag, neformulată, așa cum trebuie să-și simtă carnea moale un melc. Încolo nu știa nimic. Și schimbarea regulată a luminii și a întunericului avea atunci pentru ea un mister originar, de care, dacă ar fi putut, s-ar fi mirat.

Trupul ei găsise noi mișcări, un anumit fel de a se îndoi, de a crește, de a se arcui pe creștetul capului și pe călcâie, de a cădea inert: era un animal care își găsise reflexele. Ani de-a rândul își trăise viața toată în două-trei surâsuri, în două-trei încruntări: trebuise să exprime visurile, așteptările și patimile ei pe un obraz cât un pumn, când avea pentru asta un trup întreg, divers, necunoascut, ascunzător de mari strigăte. Se descoperea, în sfârșit, trezită din adâncuri, și toată gama ei de grații, surâsuri și palori devenea săracă, artificială pe lângă răsucirile ei trupești.” („Orașul cu salcâmi”)

„O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte.”

Mihail Sebastian face parte din acea categorie de scriitori a căror existență nu poate fi despărțită de operă, pentru că ele se confundă în substanța lor de profunzime, acolo unde mustesc sentimentele autentice. Fie că este vorba despre proza literară, memorialistică sau teatru, creația lui ar fi putut purta un singur nume generic: „Viață”.

„Cuvintele, gândurile treceau prin el pustii. Se simţea ca un instrument cu coardele rupte, fără rezonanţă, fără căldură. Nimic nu răspundea în el, nici gânduri, nici amintiri.”

Citiți și Cella și Camil…