”Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian – obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice – şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române.
Fotografia de pe copertă: Colecţia Costică Acsinte, proiect iniţiat de Atelierele Albe şi Muzeul Judeţean Ialomiţa
Publicarea sa a fost, aici şi aiurea, o adevărată cumpănă separatoare de credinţe şi convingeri.
Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Se declanşează, la el, o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările – de-a lungul a zece ani – ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe.
Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a literaturii experienţei“ care nu a lăsat – şi nu va lăsa – indiferent pe absolut nici un cititor.
O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte.”(sursa)
Publicat abia în 1996
Deși ținut între anii 1935-1944, jurnalul a fost publicat abia în 1996 – familia lui Mihail Sebastian nedorind să îl facă public. Originalul (nouă caiete scrise) se află în Ierusalim.
În jurnal apar nenumărate referințe la nume mari ale epocii precum Nae Ionescu, Mircea Eliade și Nina Mareș, Ionel Teodoreanu, Petru Comarnescu, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Eugen Lovinescu, Marieta Sadova sau Haig Acterian. Aceștia sunt analizați sincer, cu plusuri admirative și minusuri de care Mihail Sebastian este dezamăgit.
Prima parte a Jurnalului cuprinde remarci asupra vieții de zi cu zi și introspecţii pline de poezie:
“De mult n-am mai simțit așa de viu dorul de a fi fericit.”
“Aptitudinile mele naturale de a fi fericit sunt mari”
“Din momentul în care renunți să fii singur, totul e pierdut.”
“Sunt total lecuit de doruri și amoruri.”
“Banii îmi sunt suficienți. Aș cere vieții doar puțină liniște, o femeie, cărți și o casă curată.”
“Am și eu micile mele răzbunări, de care evident ceilalți se sinchisesc puțin, dar care pe mine mă satisfac.”
“Simt că a izbucnit primăvara. O simt după multe lucruri, dar mai ales o simt după urgenta mea nevoie de a fi fericit.”
A doua parte devine apăsătoare, Mihail Sebastian trăiește coșmarul de a fi evreu în cel de-al doilea război mondial. Trăiește crunte dezamăgiri: “niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică.”
“Sunt bolnav de câteva zile fără să știu ce am. Nu bolnav propriu-zis: n-am febră, nu mă doare nimic, dar sunt literalmente sleit de puteri. Voiam aseară să scriu câteva rânduri aici, dar mă simțeam incapabil să țin tocul în mână.”
“Erau în mine – sunt încă în mine – aptitudini de fericire – un anumit elan, nu știu ce lirism, o mare încredere în lumină, în seninităte, în viață, o anumită căldură, o nesfârșită putere de a iubi…- și toate astea au fost înăbușite, ruinate, pierdute. Pauza Războiul e o catastrofă care uneori copleșește – și mă face să le uit – nefericirile mele vechi, dar alteori le adâncește, le subliniază, le menține treze, ca pe niște răni mereu sângerânde. Mi-e necaz pe mine că scriu atât de prost, dar e o nevoie de a spune, a striga, de a libera – măcar prin urlet – ceva din oribilul meu coșmar.” [miercuri, 9 decemvrie 1942]
”În afară de muzică nu mi se întîmplă nimic”
Una din marile sale pasiuni a fost muzica. Era nelipsit de la Operă sau Ateneu, pleca la Sinaia, Balcic sau Predeal să scrie sau să se relaxeze, scria cronici muzicale, învăța engleză, totul legându-se prin muzică. Beethoven, Rossini, Kálmán, Mozart, Schubert, Ravel, Debussy, Brahms, Backhaus, Franck, Cortot, Mouton sunt devorați, comentați și îi umplu viața fie în serate muzicale și concerte, fie ascultând avid, în ore târzii, patefonul sau emisiuni la radio.
”Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am la mine (lăsat de Leni la plecare), devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică.”
“Din cei 3500 de lei pe care îi mai aveam ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconștiență? Nu, simțeam și eu nevoia să cumpăr ceva în orașul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiți, alergînd după târguieli… Concertul în re minor pentru pian și orchestră e de o gravitate și în același timp de o strălucire minunată. L-am ascultat aseară de două ori, astăzi de trei ori.”
Scrisul
Scrisul i-a consumat timp şi l-a consumat și pe el, zi de zi. Jurnalul relatează obsesia lui pentru paginile nescrise, frazele care nu îi ies, dezamăgirile pentru exprimările ratate.
”Foarte încet, foarte greu, foarte nemulțumitor. În șase ore de lucru, vreo trei pagini jumătate, fără absolut nimic interesant.” Marți, 8 august 1939
Primul lui volum a apărut în 1932 – Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele: Femei.
Au urmat romanele Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940), De două mii de ani (1934), Cum am devenit huligan (1935), piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră, iar Insula a rămas neîncheiată.
In Jurnal, cea mai mare parte din timp o dedică rescrierii romanului Accidentul, manuscrisul iniţial fiindu-i furat în Franța.
Autorul nu l-a mai găsit niciodată şi a fost nevoit să-l rescrie de la zero, ceea ce i-a adus zile nesfârșite de frustrări şi angoasă. Deși își amintea frumusețea scenelor din manuscrisul pierdut, pasaje întregi nu i-au mai ieșit. (sursa)
”Termin în momentul ăsta de transcris capitolul V. Avea 32 de pagini în versiunea pierdută. Are acum numai 24. Cum n-am lăsat deoparte niciun incident, diferența de 8 pagini nu se explică decât prin sacrificarea nuanțelor, pe care nu le-am mai găsit, pe care nu le voi mai găsi.” Joi, 28 octombrie 1937
foto arhiva personală
Citește și Stelele nu se întorc niciodată din drumul lor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
