Motto: Feriți-vă, pentru că eu sunt neînfricat, și, prin urmare, puternic.

Mary Shelley (30 august 1797 – 1 februarie 1851) a fost o scriitoare britanică, dramaturg, eseist, biograf și editor al operelor soțului ei, poetul romantic și filozoful Percy Bysshe Shelley, găsim informația pe wikipedia.com, în stilul neutru, caracteristic notelor informative.

Până aici, nimic deosebit, literatura engleză fiind atât de vastă și bine reprezentată de personalități literare feminine… faptul că este cel mai bine cunoscută pentru romanul Frankenstein (1818), fiind considerată drept precursoarea scrierilor științifico-fantastice moderne, se știe, de asemenea, mai ales că filmul cu același nume a rulat în mai multe ecranizări, intrând în rândul capodoperelor  cinematografiei universale încă din 1931 (regizat de James Whale) prin numeroasele premii pe care le-a câștigat și printr-un enorm succes de public.

https://www.youtube.com/watch?v=X9mCY8pILlw

De aici intervin întrebările, pentru cei obișnuiți să caute în spatele unei opere atât de cunoscute și apreciate elemente care pot produce cât mai multe interpretări, mai ales în ceea ce privește decriptarea stranietății poveștii pe care a fost construită.

Cine a fost Mary Shelley și cum a putut o femeie, într-o epocă destul de refractară afirmării sexului slab, să scoată la iveală o istorie atât de cutremurătoare a vieții și a morții, cu atâtea semnificații profunde, care scapă ochiului nepregătit să accesele straturile cele mai intime ale creației artistice? Nu încape dubiu, geneza oricărui act creator stă în cercetarea psihanalitică a vieții scriitoarei înseși, care oferă cheia tuturor interpretărilor.

În plină epocă romantică, doi tineri înzestrați cu morbul genialității se regăsesc, dincolo de orice convenție socială sau morală, și se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt, aflați la vârsta marilor pasiuni: ea, provenind dintr-o familie de intelectuali, abia împlinise 16 ani, el avea 21, afirmat deja ca poet, în plus căsătorit și viitor tată. Prima întâlnire are izul poveștilor de groază și va incita imaginația copilei care, venită la mormântul mamei sale, cade la propriu în brațele rebelului poet, în acel decor mai puțin obișnuit. Astfel, între Eros și Thanatos, legătura e deja stabilită, iar Percy Bisshe Shelley va lua hotărârea de a trăi împreună cu cele două iubiri ale sale, până la suicidul comis de soția lui, Harriet. El însuși încearcă, de cel puțin două ori (spun biografii) să-și ia viața, folosind laudanum, ba chiar încercând s-o convingă și pe Mary să-l urmeze pe această cale.

Romantism dus la extreme, amplificat de un temperament vulcanic și de o permanentă fierbere interioară, datorată, pe de-o parte, frământărilor din familie, pe de altă parte, numeroaselor pierderi de sarcină prin care trece mai tânăra lui iubită (patru la număr, abia al cincilea copil reușind să vadă lumina zilei). Shelley moare la 29 de ani pe barca lui, parcă înadins și amar – ironic numită ”Don Juan”, iar corpul lui este incinerat împreună cu ceilalți mateloți pe un rug, la malul mării. În mod cu totul surprinzător – și aici intervine elementul surpriză: inima lui refuză să ardă, spun oamenii de știință, probabil și din cauza efectelor unei tuberculoze, care produsese calcifierea ei. Mary păstrează inima pentru tot restul vieții, purtând-o la ea într-o batistă de mătase. Iată premisele de natură psihologică ale genezei uneia dintre cele mai stranii opere din literatura universală, cea care a generat un mit peren – Frankenstein: oribila creatură întrupată din cadavre, purtând însă în piept o inimă, singurul organ care îi va produce suferința neîndurătoare.

O femeie cu înzestrări geniale, un intelect supradimensionat, o capacitate senzorială hiperbolizată, imaginație debordantă, pasională până la combustie, iubind până la marginea nebuniei, dar fiind mereu confruntată cu moartea, din fragedă copilărie și experimentând de atâtea ori dispariția propriilor progenituri, crescute din carnea ei, dar niciodată ajunși la pieptul ei într-o îmbrățișare maternă… De aici grotescul viziunii din roman, macabrul grefat pe o recuzită imagistică necromorfă, ideea unei Creații care să înglobeze atât sensurile vieții, cât și ale morții, într-o sinteză care să sfideze legile firii prin intervenția științei omnipotente, încercând să se substituie Divinității, Iubirea văzută ca forță deopotrivă generatoare și devoratoare… Toate acestea subsumate unei intuiții excepționale a Destinului uman, marcat de suferință, ca stare subliminală, organică, eufemizată prin situații efemere, prea puțin importante ca să-i schimbe cursul, esența și persistența. Neputincios în fața Vieții care înseamnă perpetuă frământare, în fața Morții implacabile care pândește la fiecare colț, omul este captiv în limitările sale ontologice, având la îndemână arme puternice, dar nu îndeajuns pentru a ieși întotdeauna victorios: Iubirea, care îl impulsionează și îi dă voință, Știința, care îi oferă instrumentele necesare pentru a se perfecționa și Geniul Creator, care, deasupra tuturor calităților umane, îi oferă șansa eternității. Creatura (Frankenstein) își înghite creatorul, devenind reprezentantul ei atemporal, conservându-i peste timp spiritul, care îi dă unicitate, apoi se retrage din scenă, purtând pe trup stigmatele trecerii sale prin viață, ca niște cicatrici uriașe… Acest tragic Prometeu modern (după cum îl numește autoarea) e un monstrum per excessum, ca orice romantic, trăind iluzia invincibilității. Dar e om, și îi e dată șansa de a visa, nu de a fi imposibil de doborât.

„Nimeni nu se poate gândi la varietatea sentimentelor care îmi sfredeleau fața ca un uragan. Viața și moartea îmi păreau limitele ideale pe care eu, primul, aș putea să le întrerupt  și să aduc un torent de lumină în luma noastră întunecată.”

Ecranizarea din 2018, cu Elle Fanning în rolul lui Mary Shelley