Niciodată nu suntem mai fragili ca la începutul primăverii… sau, să spunem într-o altă formă, cu un alt substrat, cu o altă perspectivă asupra lucrurilor, ca la sfârșitul iernii. O pendulare între extreme – frigul care calcifiază stările și emoțiile și căldura care topește sângele greoi din vene – ne face să fim când melancolici, când învigorați de sentimentul unei renașteri, fie ea și ciclică. E un joc de-a moartea și de-a viața care durează atâta timp cât vremea e însăși conștiința noastră, însăși rațiunea de a percepe prin toate fibrele ființei noastre trecerea timpului. Ireversibilă?

Da, primăvara e cumpăna dintre rău și bine, când ne (i)luminăm. Când ieșim la suprafața vieții cu fiecare gând pe care îl expirăm după gurile de aer curat pe care ni le aduc diminețile din ce în ce mai timpurii. Panteism sau pur și simplu luciditatea de a privi în față esența nemărginită a lucrurilor? Frumusețea naturii, impasibilă la trecerea anilor, efemeritatea omenescului aflat mereu pe muchie de cuțit, toate acestea își cer echilibrul în sufletul nostru, pentru a putea păși înainte, chiar și cu ochii închiși. Drumurile cunoscute sunt cele pe care le recunoaște ființa noastră ca aparținându-i, așa cum se întâmplă cu un tablou de natură în mijlocul căruia te trezești cu dorul zilei de mâine: „în orice om, o lume-și face încercarea”…

Joc de primăvară

Marius Tucă

Nici nu îmi mai amintesc
dacă se terminase iarna.
De fapt, părea că primăvara
stătea la pândă,
pe undeva,
printr-un semn,
printr-un copac sau
printr-un gând,
printr-o piatră sau
printr-o inimă.

Ar fi venit şi ar fi plecat
în acelaşi timp,
îi era şi rău, dar îi era şi bine.
Îi era teamă să cotropească
sau să fie cotropită
de la bun început.
Încerca să găsească
un echilibru
între a veni şi a fi,
între a sta şi a respira,
între a muşca pur şi simplu
din lume şi viață
şi a se da inconştientă
pe mâna a ceea ce mai rămăsese
din iarnă.

Ştia bine şi de demult
cât de firavă,
dar şi cât de periculoasă
e granița aceea
care o lega de trecutul imediat
sau cel devenit între timp
amintire.
Și la fel de bine ştia
că de fiecare dată
când ajungea până aici,
îi era teamă.
O teamă pe care n-o avea
de la bun început
şi nici n-o cuprindea
dintr-o dată.
I se insinua încet,
o simțea curgând
până şi-n sânge,
îi alerga prin trup
şi prin minte şi îi creştea
odată cu ziua.

Erau momente
când s-ar fi lăsat cucerită
fie şi numai pentru a scăpa de ea
şi de toate îndoielile
care nu-i dădeau nicio şansă
să se mai poată gândi că,
la rândul ei,
ar fi putut cuceri.
Și simțea cum creşte în ea,
laolaltă cu teama, o avalanşă
ciudată şi puternică,
parcă dintr-o dată şi din nimic.
Atunci ar fi vrut să vină,
să nu mai şovăie,
să nu se mai gândească
la nimic şi să se predea
primului ieşit în cale.

Ar fi dat orice
ca să-şi piardă atunci
identitatea şi amintirile,
să colinde lumea
fără să ştie cine e
şi de unde vine,
încotro merge şi, mai ales,
unde vrea să ajungă.
Trecuse, aşadar, prea repede
de la avalanşă la ramuri,
iar acum, fără greutate
şi aproape fără respirație,
plutea pe undeva,
fără să-i pese
dacă până spre dimineață,
va mai rămâne anotimp
sau altceva…

Citiți și Domnișoarele lui Marius Tucă