Domnișoarele lui Marius Tucă
Nedefinită, scăpând mereu din pagină și din poezie, cutreierând cu fluturi în plete pe-o margine de pleoapă, unduind și prelingându-se pe sub uși de dor, femeia și-a găsit o precizare poetică la care s-a oprit, preț de-o iubire:
„Femeia este bârlogul unde se adună toate bucuriile și necazurile vieții. Ea este sarea pământului și dulceața vieții, o insulă niciodată cucerită definitiv, un clopot cu dăngănit de lacrimă, o păpușă de lut cu inima de rouă, o dimineața cu două răsărituri, o ploaie de primăvară strânsă în căușul palmelor unui bărbat.”
S-au neliniștit însă, ușor, Domnișoarele – femei în devenire – căci fiecare simțea că-și merită (cel puțin) o definiție, ca un cadou binemeritat ce te furnică prin cotloanele sufletului.
Emoție în coajă le-a oferit poetul, tuturor și fiecăreia, după cum se știe, iar mie – un vis în versuri sprințare.
Zâmbind împiedicat, eu l-am tradus așa:
Domnișoarele lui Marius Tucă
Ca să meargă strună
toate-mpreună
la tribună
să spună
jurând pe lună
că dragostea-i nebună
Domnișoara Noapte Bună
aduse-o alună
și o căpșună
ca arvună.
Însă Domnișoara Voodoo
crezare pic nu-i dădu,
și-i spuse verde, ca bradu:
„hai, acum, dedu
că-i deja-vu!”
Din plâns se opri atunci Singurătate,
o domnișoară u-ușor în etate
simțind afinitate
cu ce-i mai frumos în noapte
și, mai ales, venind de pe Marte,
jucând totul pe-o carte:
„Iubirea e, cum să zic… foarte
foarte…
ea nu desparte
nici în moarte!”
Pe loc Insomnie,
domnișoara-n ie
Și cu Domnișoara Muză
ce-amorul și-l trage pe spuză,
recitară în cor adevărata acuză:
„De nu iubești, n-ai scuză!”
🙂
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
