Nedefinită, scăpând mereu din pagină și din poezie, cutreierând cu fluturi în plete pe-o margine de pleoapă, unduind și prelingându-se pe sub uși de dor, femeia și-a găsit o precizare poetică la care s-a oprit, preț de-o iubire:

“Femeia este bârlogul unde se adună toate bucuriile și necazurile vieții. Ea este sarea pământului și dulceața vieții, o insulă niciodată cucerită definitiv, un clopot cu dăngănit de lacrimă, o păpușă de lut cu inima de rouă, o dimineața cu două răsărituri, o ploaie de primăvară strânsă în căușul palmelor unui bărbat.”

S-au neliniștit însă, ușor, Domnișoarele – femei în devenire – căci fiecare simțea că-și merită (cel puțin) o definiție, ca un cadou binemeritat, care furnică peste tot prin cotloanele sufletului.

Emoție în coajă le-a oferit poetul, tuturor și fiecăreia, după cum se știe, iar mie – un vis în versuri sprințare.

Eu l-am tradus așa:

Domnișoarele lui Marius Tucă

Ca să meargă strună

toate, împreună

la tribună,

și să spună

jurând pe lună

că dragostea-i bună,

Domnișoara Noapte Bună

le aduse o alună

și-o căpșună

bună,

ca arvună.

Însă Domnișoara Voodoo

pic de crezare nu-i dădu,

și-i spuse verde, ca bradu:

”hai, acum, dedu

că e deja-vu!”

Din plâns se opri atunci Singurătate,

o domnișoară u-ușor în etate

simțind afinitate

cu tot ce e frumos în noapte

și, mai ales, în șoapte

venind de pe Marte,

jucând totul pe-o carte:

”Iubirea e, cum să zic… foarte

foarte…

ea nu desparte

nici în moarte!”

Pe loc Insomnie,

domnișoara-n ie

Și cu Domnișoara Muză

ce-amoruri trage în spuză,

recitară-n cor, ca pe o acuză:

”De nu iubești, n-ai scuză!”