De ce ai tăcut cel mai frumos din lume
M-am întors la locul faptei
Acolo unde te-am iubit acum atâţia ani
Când m-ai învăţat tăcerea, marea
După ce am aflat că m-ai uitat
Dar nu pentru că ai vrut
Ci pentru că n-ai mai putut
Să te potriveşti cu lumea, cu viaţa,
Iar această suspendare a ta în timp
M-a durut până la prima geană de lumină
Din răsăritul care ne-a născut împreună
În cochiliile albastre ale mării,
Rătăcirea ta printre pământeni
Mi se pare stranie şi extraterestră
Şi mă frământă gândul că n-am avut puterea
Să prind tăcerea ta în pumn
S-o risipesc prin orizonturi, prin larg
S-o eliberez necunoscutului
Pentru ca tu să te regăseşti definitiv
Doar în frumuseţea eului tău,
Doare să te ştiu abandonată
Gândurilor pierdute prin spaţiu şi timp,
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi nu aveai dreptul să te pierzi
În abisul liniştii dinaintea liniştii
Aripile tale n-aveau voie să se frângă
Să simtă gustul prăbuşirii
Pentru nimic şi pentru nimeni,
Întoarce-te în timp, dragoste
Şi caută marea din ochii noştri
Ia culoarea ei şi schimbă viitorul
Ia fragilitatea noastră solară
Şi desenează conturul lui a fi
Fără să-ţi mai fie teamă
De necunoscut, de prezent, de timp
De ce ai tăcut cel mai frumos din lume
Dacă ştiai că această tăcere
Te va face pierdută
De ce acest sacrificiu suprem
Al rătăcirii tale, al supravieţuirii tale
Când ani lumină ar fi aşteptat cuminţi
Să-i străbaţi cu tăcerea ta
Ca o zeiţă nedescoperită de Univers
Cu frumuseţea ta ireală, nepământeană?
De ce?
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Nu ştii când vine, când pleacă
Arareori o simţi când s-a petrecut
Ai vrea s-o iei în braţe,
S-o simţi uitându-te în ochii ei
Ca la o iubită aşteptată îndelung
Nu ca la o nimfă-n aşternut,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Aripa ei fină zboară prin tine neîntrerupt
Doar uneori o simţi, numai după ce-a trecut
Îi simţi aerul prin vene
Cum respiră de la inimă la gând
Şi-nvaţă pulsul pe de rost
Că întotdeauna era, a fost,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Şi n-are culoare când te străbate
Curge pe dinlăuntru fără s-o simţi
De parcă ar trece printr-o inimă străină
Şi-ar bate într-o altă rădăcină,
Fără contur, fără chip, fără nimic
Poate părea nălucă sau abur de a fi,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Când fără să ştii ea te-a avut
Iar tu ţii minte lumina ei neabătută
Din care ai muşcat până te-a durut
Era prezent, era înalt şi n-ai ştiut
În acelaşi timp îţi ia şi îţi dă tot
Ca şi inconştienţa de la început,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Altfel lumea de mult s-ar fi pierdut
În amănuntul de a şti când se petrece
De a n-o mai lăsa vreodată ca să plece
Şi n-ar mai fi ştiut ce înseamnă suferinţa
Iar fără ea, bunătatea, mila şi căinţa
Dar mai ales poezia şi credinţa,
Fericirea se conjugă la timpul trecut.
Ca o femeie, ca un gând tăcut
Ca un tărâm frumos, nepetrecut
De rugăciuni, de inimi, de cuvinte
Ca o amintire care e mereu în minte
Ca verbe fragile, delicate, prezente
Cu toate orgoliile noastre absente.
