adevarul.ro

„Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi.”

Mari iubiri: Marin Preda și Aurora Cornu  sau Ce se întâmplă atunci când unul dintre parteneri se iubește mai mult pe sine. „Bolnavă de plecare”, cum ea singură se portretizează, această iubită a prozatorului născut la Siliștea-Gumești (sat care va deveni celebru ca geografie mitică, spațiu romanesc al ultimului țăran autentic) i-a fost inspirație și muză, dar relația lor n-a durat pe atât pe cât de intensă a fost. Poate că e destinul care face astfel încât oamenii să nu ardă definitiv într-o iubire din care să nu mai poată ieși întregi – sau vii – dar, prin cine știe ce dispensă de la bunul Dumnezeu, să transforme jarul acela sufletesc într-o operă de proporții.

„Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.”

Iată cum s-a întâmplat totul (sursa aici):

Prima scrisoare de dragoste

S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20… Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele. A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el:

“Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea… Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.

A cerut-o de nevastă de a doua zi

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că „poate n-are bani la el”, apoi a comentat: „Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: „Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărţiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste…

Sept. 1954

„Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea… am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”

În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.

Singurul lor copil: “Moromeţii”

S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.

Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi

În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat. „Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere… Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi…

“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(…) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult…”

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.

„Femeia este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă,

după ce bei, treci pe lângă el.” 

 Prizonieri şi învingători

Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze… Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.

“Dec. 1957(…) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm…”

Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi … “Am ţinut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”

 Au plâns şi s-au iubit la despărţire

În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte acum Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.

„Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.” 

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: „Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci… Cheile sunt colo, banii dincolo…”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.

„Un fior rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel?”  („Cel mai iubit dintre pământeni”)

Aurora Cornu, scriitoare, poetă şi prozatoare, actriţă cîndva şi realizatoare de film, (Paris şi New York). Prima soţie a lui Marin Preda.

 

 Îl visează şi „vorbesc” şi acum

Ea a plecat în ‘65 la Paris (actriță și realizatoare de film) şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine…”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire… S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde… În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste… Scrisorile ei s-au pierdut însă.

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se „întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare…” , spune Aurora.”

„Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi…”

Marin Preda

(n. , Siliștea Gumești, Teleorman, România – d. , Mogoșoaia, Ilfov, România)

https://www.youtube.com/watch?v=-ngmdIzVPYU

Citiți și despre Prieteniile abuzive…