„Domnul Donald Tusk a încercat să atingă acea parte a societății românești care este mai sensibilă la problemele europene, folosind formule retorice care rămân. Așa cum a fost comparația cu Helmuth Duckadam. Nu a fost, de fapt, despre Duckadam și despre meciul Stelei, ci despre capacitatea României, a societății românești de a face ceea ce este imposibil, anume să apere statul de drept împotriva celor care încearcă să îl reconvertească, să-l transforme într-un stat el celor puternici. Stilul pe care l-a folosit este unul care ajunge ușor la oamenii simpli. Domnul Donald Tusk a arătat cum se poate comunica bine Europa. E vorba de talent nativ, dar e vorba și de foarte multă muncă”, a afirmat, pentru DiGi24, Cristian Pîrvulescu, politolog. În contextul în care mulți așa-ziși analiști s-au repezit să condamne faptul că discursul, deloc original, a apelat la referințe culturale sau… din alte domenii (fotbal, de exemplu), pentru a „intra pe sub pielea” românilor, iar alții, mai sentimentali, au lăcrimat de mândrie națională și l-au așezat în rândul sfinților pe Tusk.

În vârstă de 61 de ani, Donald Franciszek Tusk este un politician polonez, actualul președinte al Consiliului European. Între 2007-2012 a fost prim-ministru al Poloniei. El este co-fondator și președinte al partidului de centru-dreapta Platforma Civică.

În anul 2005 a candidat la funcția de președinte al Poloniei, dar a fost învins în al doilea tur de scrutin de conservatorul Lech Kaczyński. La alegerile parlamentare din 2011, Platforma Civică a lui a obținut cel mai mare număr de voturi (translatate în 39,18% din mandatele în Sejm), ceea ce l-a pus în situația inedită pentru un premier polonez de după căderea comunismului de a rămâne la guvernare în urma alegerilor parlamentare.

De la 1 decembrie 2014 este președinte al Consiliului European.

Ceea ce nu știu mulți este că discursul lui a fost scris în limba engleză și tradus de Dan Mărăşescu, care este de 13 ani şeful unităţii de limbă română a translatorilor de la Consiliul Uniunii Europene, conform Transilvania Reporter. „Discursul și l-a scris el singur, nu știu cine i-a furnizat citatele, dar cea mai mare parte a scris-o singur. Eu am primit textul în engleză și apoi l-am tradus. Am făcut și o înregistrare vocală și i-am dat-o. Nu vă imaginați că m-am întâlnit cu el și am stat față în față la masă. Nu așa se procedează”, a completat traducătorul. El a spus că a fost impresionat de cât bine a reușit să pronunțe Tusk în română. „Sunt convins că dacă ar fi avut timp să repete încă o dată, ar fi citit chiar impecabil”, a mai spus Dan Mărășescu. „Am făcut mai puțin decât crede lumea. Nici nu l-am văzut pe Tusk pentru traducerea aceasta, și el nici nu este șeful meu administrativ, ci e liderul politic al Consiliului, dar sunt bucuros că a ieșit așa de bine”, a declarat traducătorul. (sursa aici)

Iată varianta în limba română a discursului, susținut la Ateneul român, în 10 ianuarie a.c.. (sursa: Consiliul Uniunii Europene)

„Sunt foarte mândru și fericit că voi conduce, împreună cu dumneavoastră, afacerile noastre europene comune în acest semestru al primei președinții române a Consiliului Uniunii Europene. Sunt convins că, în aceste șase luni, veți interpreta cu energie și înțelepciune o adevărată Rapsodie română. Sunt sigur că președinția dumneavoastră va fi la fel de energică, de românească și de europeană ca muzica lui George Enescu. Și nu o spun doar pentru că ne aflăm la Ateneu în această seară. 

O spun pentru că știu cât de rezistentă și de creativă este națiunea română. Cred că, sub bagheta dumneavoastră, orchestra va găsi sunetul potrivit și că veți face tot ce vă stă în putință pentru a lucra ca o echipă pentru apărarea intereselor Europei.

Veți fi gazdele Europei și sunt convins că veți acționa în spiritul proverbului: Omul sfințește locul. Am încredere, de asemenea, că veți acorda importanța necesară respectării regulilor. În această lume în transformare rapidă, în care viitorul ne va surprinde zi de zi, respectarea regulilor și atașamentul față de principii vor juca un rol esențial. După cum spunea Nichita Stănescu într-o frumoasă poezie:

Se apropie viitorul, se aude, se vede
Gândurile pe care le trimit spre el
se-ntorc mai repede ca altădată.
Și-mi trec scântei șuierând în viteză
prin suflet, vestindu-l întruna.

În mare măsură, depinde acum de România dacă și în ce fel Europa va depăși provocările viitorului. Depinde numai de dumneavoastră dacă politica românească va fi pentru Europa un exemplu bun sau un avertisment sever. La reuniunea informală de la Sibiu a Consiliului European va fi în joc concepția noastră comună în privința viitorului Europei. Celor care, își imaginează că în Uniunea Europeană, e un semn de putere să acționezi în afara regulilor convenite și să găsești scurtături , le spun că se înșală. Este un semn de slăbiciune. Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna și că uneori, după cum spunea Mircea Eliade: Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric. Și amintiți-vă și de aceste vorbe ale lui Andrei Pleșu: „Toate obstacolele ne par ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi sau ferestre.”

România are puterea de a fascina și de a încânta. În familia mea, prima mașină a fost Dacia o mie trei sute (1300) a socrului meu. Întâmplarea face că, astăzi, socrul fiului meu conduce și el o Dacie Duster. Totuși, mai mult decât mașinile românești mă fascinează intelectualii și sportivii români. Mircea Eliade, pe care l-am citat mai devreme, Emil Cioran, dadaistul Tristan Tzara, Eugen Ionescu sunt toți eroi ai imaginației mele. La fel ca sportivii de seama Nadiei Comăneci și a Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume. Dar episodul care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie a fost finala Cupei campionilor europeni la fotbal de la Sevilla, din o mie nouă sute optzeci și șase (1986), când Steaua București a învins Barcelona. Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

Un discurs din care nu lipsește niciun reper fundamental al culturii românești, fie că vorbim despre literatură, filozofie sau muzică, politică sau sport, coagulate într-o sinteză metaforică superbă: „Rapsodia română”, a cărei primă audiție a avut loc la București în 1903, chiar la Ateneul Român, într-un concert dirijat de compozitorul Eduard Wachmann. Un gest de solidaritate afectivă și intelectuală demnă de un cetățean al Europei moderne. Un singur cuvânt îmi vine în minte pentru a cataloga acest discurs: conștiință a valorilor. Ceea ce este un lucru rarisim astăzi, trebuie să admitem, oricât de greu ne-ar veni. Am primit o lecție de demnitate civică și politică din partea unui străin care a transformat o oportunitate oferită României într-o responsabilitate uriașă, datorită numelor pe care le-a invocat. Donald Tusk i-a făcut pe politicienii noștri să jure, metaforic vorbind, cu mâna pe Biblia culturii noastre, lucru pe care nu știu dacă ei l-au înțeles, în toată gravitatea lui. În cuvinte simple, traduse impecabil. Pentru fiecare din noi, în parte, să luăm seama. Patria suntem noi, în fapt, nu numai cei care ne conduc, iar schimbarea pleacă de jos, nu cum greșit se crede, așteptând schimbări la vârf.

Două idei, cu ocazia asta: mi-ar fi plăcut ca acest discurs să devină, pentru oamenii politici români, un test. Fie el și de cultură generală.

Și doi la mână: acest discurs ar putea deveni un fel de „jurământ” pentru clasa politică, așa cum medicii intră în meserie după  al lui Hippocrate asumarea jurământului lui Hippocrate. Mi-aș dori, de asemenea, ca fiecare dintre noi să ducem în lume, așa cum lumea aduce acasă la noi, zestrea noastră culturală și spirituală, și mai puțin mostrele de subcultură crasă care-i îngrozesc pe cei cărora le populăm țările, fie temporar sau pe timp îndelungat. Să putem să ducem cu noi, într-un cufăr pe care să-l purtăm într-un buzunar, învățăturile celor care și-au construit o reputație universală și, odată cu ea, au făcut posibil acest discurs. pentru asta trebuie să formăm o educație solidă, dar pe baze temeinice care să reziste timpului. Non multa, sed multum, spun latinii, nu mult, ci consistent.

Un învățământ de calitate, pe când, domnilor? Cu profesori instruiți, metode moderne de predare-învățare, un mediu stimulativ, dotări de calitate, elevi conștienți și motivați să învețe, cu un program lejer, materii atractive și stimulative, o adaptare a școlii la nevoile societății…