Mari iubiri: Elena Lupescu și Prințul Carol al II-lea (IV)

Citiți continuarea de aici:

Capitolul X

Din ziua când actul de abdicare a fost semnat, am fost oarecum lăsaţi în pace.

Duşmanii lui Carol din moment ce au fosr în posesiunea actului său de abdicare, nu mai căutau de cât să’l scoată din ce în ce într’o lumină mai nefavorabilă lui. Pretutindeni spuneau că este nepăsător faţă de interesele ţărei sale, că este vicios şi desfrânat.

Prin rândurile acestea încerc să spun lumei întregi adevărul. Doresc să arăt câtă răutate, cât neadevăr răspândesc în jurul nostru cei ce ne urmăresc cu duşmănia lor, şi mulţumită căror duşmani toţi cei ce trec prin faţa casei noastre, privesc cu curioyitate înlăuntru. Toţi cred că în casa noastră, noi perechea veselă, ne distrăm într’o atmosferă senzuală, care ne-a dus la o dragoste nepermisă.

Trecătorii prin faţa villei noastre îşi închipuiesc că aceste ziduri ascund o femee rea, pe o desfrânată care a izbutit să pună mâna şi să ţină în ghiarele sale, pe un Prinţ de viţă domnească, făcând din el o victimă a dragostei sale.

Cât este departe adevărul de toate aceste presupuneri.

În modesta noastră villă, ducem o viaţă lipsită, cu totul de veselie. Trăim la fel ca miile de perechi tinere.

În momentele când disperarea caută să se decoboare în sufletele noastre, facem tot posibilul s’o alungăm. În astfel de momente, râdem, glumim, căutăm astfel să îndepărtăm durerea, revenim iar perechea serioasă.

Dispunem în total de trei servitori. Cameristul, care este în acelaşi timp şi şofer, soţia sa care ne serveşte drept cameristă şi bucătăreasă.

Bucătăreasa am adus’o din România. Ne plac mult bucatele româneşti.

Când ne-am mutat în vila în care locuim azi, nu ne-am putut găsi oameni de serviciu. Timp de căte-va săptămâni am fost siliţi să ne facem singuri gospodăria.

Plină de dragoste pentru casa care adăpostia amorul nostru, făceam cu plăcere toate treburile casei. Măturam, ştergeam praful, gătiam, puneam masa, spălam vasele.

Este drept că şi prinţul mă ajuta cu multă voe bună, dându’şi contribuţia lui de muncă. Râdeam cu poftă văzându’l cu câtă îndemânare făcea păturile, orânduia prin casă şi chiar când ştergea tacâmurile.

Se întâmpla câte odată că lovia vre’un vas sau un obiect, care căzând se spărgea. Atunci râdeam şi eram mândră de el, mândră, ca ori ce femee care vede că bărbatul îi vine în ajutor.

Îmi făceam singură târguielile. Carnea, fructele, legumele etc. mi le cumpăram singură, la fel ca soţiile micilor funcţionari, şi aceasta nu mă indispunea de loc, ba din contra, îmi procura plăcere.

Aş târgui şi azi toate cele necesare gospodăriei mele, dar nu o mai pot face, fiind prea cu multă inzistenţă urmărită la fiecare pas.

Ce dulce îţi pare viaţa, atunci când iubeşti şi eşti iubită!… Nimic nu ţi s’ar părea prea greu pentru gospodăria care ascunde în intimitatea ei atâta dragoste, câtă ascunde căsnicia noastră.

Nici eu nici Carol nu avem deprinderea risipei.

El adoră două sporturi: auto şi sborul, care drept este, sunt cam costisitoare.

În afară de aceste două sporturi, care’i sunt foarte dragi, cred că am putea duce în America o viaţă fericită cu dosprezece mii dolari aur.

Capitolul XI

Pentru villa pe care o ocupăm în Neuilly plătim o chirie anuală de opt sute mii franci.

Este o casă simplă şi era parţial mobilată, când am ocupat’o noi. Restul am mai complectat noi cu cărţi, tablouri, bibelouri, diverse lucruri din vechiul meu menaj, un piano mare etc.

Am mai brodat un şal mare cu motive româneşti, şal pe care l’am aşeyat deasupra pianului iar pe diferite fotografii ale Reginei Maria, a Regelui Ferdinand, a Regelui Mihai, a Prinţului Nicolae, etc.

Mai avem în odaia de dormit duoi canari, cari ne înveselesc cu cântecele lor.

Vila noastră se află situată în fundul unei curţi, depe Bulevardul Binneau. Despărţirea dintre trotuar şi grădină este făcută printr’un zid de piatră.

Villa se compune dintr’un salon, o bibliotecă şi o sufragerie, toate la parter. La etaj avem un apartament compus din şeapte camere. În spatele villei avem bucătăria şi alte dependinţe.

Veniturile lui Carol se compun din produsul imobilelor, a castelelor şi moşiilor sale, pe cari le’a moştenit de la unchiul şi tatăl său. Aceste venituri i se trimit lunar din Bucureşti.

Ne culcăm de regulă foarte târziu, aşacă ne sculăm, nu tocmai de dimineaţă. Dejunul îl luăm în camera mea şi se compune din cafea cu lapte, cozonac şi fursecuri.

După dejun urmează toaleta după care primim vizitatorii sau, facem câte o plimbare călare la “Bois de Boulogne”.

În vara trecută obişnuiam să jucăm tenis. Anul acesta însă, lipsindu-ne energia necesară nu mai facem acest sport.

La instalarea noastră la Paris, primiam vizite foarte puţine, De un timp încoace însă, vizitele s’au înmulţit. Primim cu multă plăcere oaspeţii, printre care se află mulţi aviatori români, prieteni personali ai lui Carol.

Ades primim oaspeţi şi la masă. Bine înţeles din numărul restrâns de prieteni, cari nu ne vin în casă spre a ne critica apoi, sau a ne spiona. Printre aceşti buni prieteni cari ne iubesc cu adevărat, se află un foarte cunoscut scriitor francez, un deputat al Parlamentului francez şi cunoscuta artistă română Elvira Popescu.

Seara ne distrăm jucând cărţi. De regulă jucăm bridge până târziu noaptea.

În discuţiunile noastre nu amestecăm niciodată politica. De când Carol a fost îndepărtat de familia sa, nu poate suferi discuţiunile politice.

Cei ce nu’l cunosc şi’l cred pe Carol rece, sfidător şi încăpăţînat, ar trebui să’l vadă serile, în casa lui ce fericit se simte! Ar trebui să’l vadă cât de primitor este, cât îşi iubeşte de mult prietenii şi cum caută, prin toate mijloacele să nu’l supere grijile ce’i obsedează.

Ceeace cu adevărat îi lipseşte lui Carol, este mama sa iubită. Uneori mă văd silită să’l tratez ca pe un copil. În astfel de momente mă cred într-adevăr mama sa, şi încerc să îndrept gândul spre lucruri cari să nu-l îndurereze.

Este bun şi ascultător. Nu mi se împotriveşte, îşi schimbă gândurile, îşi descreţeşte fruntea şi începe să zâmbească.

Aceste încercări ale mele de a’l distrage de la tot ce l’ar putea mâhni, încercări întotdeauna isbutite, au dat naştere născocirilor despre influenţa mea nefastă asupra sa.

Nu este oare ceva firesc ca o femee, care este devotată cu trup şi suflet unui bărbat, să caute a’l distra de la tot ce l’ar putea îndurera?

Capitolul XII

Dar de clevetirile veninoase nu mă plâng, şi nu mă surprind. De la început legăturilor noastre am avut certitudinea, că oprobiul public mă va urmări. Dar sunt gata la ori ce sacrificii, sunt gata să înfrunt pe adversarii mei, ori cine ar fi ei.

Nu văd înainte-mi de cât un singur lucru: marea fericire de a fi la un loc cu Carol, pe care’l iubesc şi’l ador mai presus de cât puterile ori cărei femei. Ori câte suferinţi am îndurat şi mai am de îndurat, toate îmi sunt, din belşug răsplătite prin fericirea ce o am de a fi la un loc cu un gentleman ca Carol, care e cum este un om al culturei, un om care are în principiile sale: deviza “fidelitate şi îndrăzneală”.

Carol are preferinţă pentru lectura ştiinţifică. Îmi aduc aminte de o seară, care a urmat unei zile grele de încercări. Sta într’una din odăile de la etaj, abătut şi plin de descurajare. La un moment dat ochii săi obosiţi dă de un pachet. Se ridică, desface coletul şi toată faţa i se înseninează. Coletul conţinea două volume ale unui aviator francez şi care tratau despre mecanica. Pilotajul şi construcţia aeroplanelor. Carol uitând toate necazurile, neluând în seamă oboseala, a cetit până spre dimineaţă. Când dă peste un volum care îl interesează, este complect nepăsător faţă de tot ce’l înconjoară. El citeşte mult şi în special în limba engleză, pe care o cunoaşte desăvârşit de bine.

Nu ştiu de ce dar, când Carol vorbeşte englezeşte, mi se pare că pronunţă mai frumos de cât toţi englezii din lume.

Mie îmi place literatura română şi franceză. Prefer însă întotdeauna literatura ţărei mele, pe care o urmăresc cu pasiune.

În casă vorbim de regulă lima franceză.

Câte odată, stă cu mine ore întregi, spre a mă învăţa limba engleză. Am prins ceva din această limbă, însă nu prea mult.

Capitolul XIII

Sunt nepăsătoare faţă de toate ce se spun despre mine. Ştiu că se colportează asupra persoanei mele tot felul de grozăvii. Este şi natural. Ca o femee care nu este urâtă, să aibă prieteni şi să’i placă desfătarea.

Cu toate că aceste mici nimicuri nu au jucat un rol prea mare în viaţa mea.

Dovada cea mai bună este că duc azi viaţa asta închisă, deşi mi-a plăcut mult să fiu admirată şi să apar bine îmbrăcată.

Pe când mă aflam în Baritz, am obţinut un premiu. Ca fiind femeea cea mai bine îmbrăcată. Haina premiată a fost croită după un model propriu, cu un splendid cordon pe care’l primisem de la Carol.

Prinţului, care are un ochiu foarte atent asupra formelor graţioase, nu’i plac însă toaletele bătătoare la ochi…

Carol are o statură dreaptă, este blond, ochii albaştri, ca ai mamei sale, poartă mustaţa tunsă şi cu toate că este destul de prezentabil, totuşi nu s’ar putea spune despre el că este extrem de elegant. Când se îmbracă în uniformă sau în costum de seară, se poate spune că este elegant.

Viaţa noastră se scurge destul de monoton. Nu facem vizite nimănui. Pot afirma că cel mai modest funcţionar cu iubita lui gustă mai mult din viaţa Parisului, de cât gustă Prinţul şi cu mine. Distracţia noastră de predilecţie este cinematograful, unde suntem mai puţin observaţi decât la teatru sau operă.

Atât mie cât şi lui Carol ne plac comediile. Artiştii noştri preferaţi sunt Charlie Chaplin. Buster Keaton, Harold Lloyd, Douglas Fairbanks şi dulcea lui Mary Pickford.

Am refuzat, părându-mi-se ceva îngrozitor să fiiu privită ca un obiect de curiozitate, ca un număr oarecare de circ. Totuşi aş avea mare dorinţă să apar într’un film, însă numai dacă aş şti că am talent pentru atsa.

După cât mi se spune, nu frumuseţea joacă rol pe ecran, căci sunt femei frumoase care par urâte şi viceversa. Socot acest lucru pentru mine, ca un noroc, în cazul când va fi să apar odată în vr-un film.

Regret mult faptul că’mi lipseşte dibăcia necesară în afaceri. Cred că fiecare copil trebue să fie deprins cu o meserie sau profesiune, aşa în cât la un moment dat să’şi poată câştiga existenţa.

Regret în special această nepricepere a mea, căci care alta mai mult decât mine, este ameninţată de nesiguranţă, de întuneric. Cine poate spune oare, dacă nu mi se apropie ziua când va trebui să trăesc cu totul indepedentă.

Mă gândesc cu groază la despărţirea de Carol şi totuşi această groaznică zi va trebui să vină. Numai gândul la această zi îmi provoacă durere, nefericire, dar trebuie să fiu logică şi să prevăd totul.

A-ţi vârî capul în ţărână şi a refuza să vezi realitatea nu este o soluţie.

Capitolul XIV

Sunt momente când mă cred cea mai nefericită femee din lume. Sunt o alungată, sunt expatriată, sunt exilată din patria mea, din ţara pe care o iubesc.

Au trecut mai bine de duoi ani de zile de când nu mi-am văzut scumpii mei părinţi, cari au fost aşa de buni cu mine. Mă îngrijorează mult, viitorul lor. Idealul meu este să pot ajunge să fac ceva pentru ei. Dragii mei părinţi îmbătrânesc şi sunt în aşteptarea ajutorului meu.

Atât tatăl cât şi mama mea au avut dorinţa să vină să mă vadă. N’au putut’o face, căci li s’a refuzat paşapoartele. Aveau team să nu comploteze aici pentru reîntoarcerea lui Carol. Pe de altă parte nici eu nu pot pleca la ei, să-i văd. Aş fi oprită la graniţă. Aşa că situaţia mea, nu este tocmai plăcută.

Sărmanii mei părinţi!… Cine ştie dacă’mi va fi dat să vă mai văd?

Tot ce am mai sfânt pe lume, toată fericirea mea este Carol. Da, el, şi numai el, numai el. Îmi va fi dat oare, ca într’o zi să’l pierd şi pe dânsul?

Ar fi de prisos să mă amăgesc. Această tristă eventualitate pentru mine, va trebui să vină. Va fi singura soluţionare a chestiunei noastre.

Capitolul XV

Când am primit trista veste că tatăl lui, Regele Ferdinand al României, este grav bolnav şi că un desnodământ fatal putea să survină din în zi, Carol a fost cuprins de o mare durere. S’a rugat, a implorat să i se permită a veni la Bucureşti, spre a îngenunchia la căpătâiul tatălui său, spre a-şi lua rămas bun dela el.

Totul a fost în zadar. Nu i s-a permis să vină în ţară. Ba a fost chiar ameninţat că dacă, totuşi va încerca să intre în ţară, va fi oprit la graniţă.

Plin de mâhnire, cuprins de o indescriptibilă durere, bietul meu Carol n-a putut face alta decât să se supună soartei, să se rezemneze şi să participe la slujba oficiată în Capela Românească de la Paris.

Carol era socotit ca exilat, trăind în străinătate cu o femee perversă, care l’a răpit şi-l ţine strâns în ghiarele sale.

Nimeni nu s’a gândit că iubesc pe Carol, că sunt capabilă să mă sacrific complet, pentru a asigura fericirea lui.

Afirm în toată sinceritatea că cu preţul distrugerei întregi mele fericiri, sunt dispusă să mă dau în lături, spre a’i lăsa libertatea să se întoarcă la soţia sa, Prinţesa Elena, dacă i s’ar putea deschide drumul pentru aceasta.

Să nu se uite însă că acest lucru nu este nici decum simplu. Să nu se piardă din vedere intrigile ţesute, intrigi care au cuprins întreaga familie regală. S’a mers atât de departe, încât s’a făcut a se crede că chiar mama sa, Regina Maria, ar conspira cu gândul să ajungă împărăteasa Balcanilor.

Chiar şi soţia lui, Prinţesa Elena, a fost prinsă în pânza ţesută de intrigi. Scrisorile personale ale lui Carol îi sunt ascunse, se pun în cale toate piedicile, spre a face imposibilă înţelegerea lor.

Era o vreme când atât prinţesa cât şi Carol, au căzut de acord asupra divorţului.

De comun acord au recunoscut mari nepotriviri în temperamentele lor şi s’au şi înţeles asupra unui aranjament mutual. În urmă însă duşmanii lui Carol au făcut astfel încât au convins pe Prinţesa Elena să refuze a-i da libertatea.

Capitolul XVI

Am fost preveniţi de către prietenii noştri asupra unui plan diabolic, prin care se încerca să se influenţeze opinia publică în defavoarea lui Carol.

Tot felul de extravaganţe asupra lui şi a mea se colportau şi se colportează în ţară.

Presa a fost şi ea indusă în eroare.

De când suntem instalaţi la Neuilly, nu ne-am părăsit de loc villa şi totuşi s’a spus că ne-am mutat din loc în loc.

În timp ce Carol se afla bolnav de gripă şi eu stam şi’l îngrijiam, ziarele scriau că Prinţul a sosit la Rappalo spre a se întâlni cu soţia şi copilul său.

Societăţile americane de filme mi-au făcut diferite oferte să apar pe ecran. Nu sunt închipuită spre a crede că aceste oferte s-au adresat talentului meu sau frumuseţei mele. Nu calităţile mele i-au făcut să mi se adreseze ci situaţia mea.

Într’una din zile, ne aflam la un restaurant, împreună cu duoi prieteni. Înainte de a ne servi masa, unuia dintre prietenii cari ne însoţiau, i s’a făcut rău. A doua zi s’a svonit că prietenul nostru s’a îmbolnăvit în urma orgiilor făcute.

Tot în scop de a-l compromite pe Carol duşmanii nu ţineau seamă de mijloacele ce le întrebuinţau.

La Paris locueşte şi vărul meu, George Bogdan, din Iaşi. Cum este şi firesc, vărul meu vine regulat la noi, unde este totdeauna primit cu plăcere.

Duşmanii noştrii au anunţat poliţia franceză şi legaţiunea engleză că vărul meu se ocupă cu paşapoarte false, pentru a trece pe români în Canada.

Imediat a fost arestat. Dar după mai puţin de 24 are a fost pus în libertate, cerându-i-se scuze.

Complotul n’a reuşit, însă duşmanii noştri s’au folosit de cele publicate în ziare, spre a arăta poporului că Prinţul Carol duce o viaţă nevrednică de el, că este în contact cu excrocii etc.

Loviturile duşmanilor noştri în loc să-şi ajungă ţinta dorită, ci fac ca eu şi Carol să fim mai strâns legaţi unul de altul şi să găsim o caldă mângâiere în marea noastră iubire.

Mai multă lume mi-a spus că cel mai bun mijloc pentru desarmarea duşmanilor lui Carol, ar fi ca eu să’l părăsesc.

Dacă aş şti că plecarea mea dela dânsul ar fi soluţionarea chestiunei sale, bucuros aş face. Dar să-l părăsesc pe el, pentru care am o dragoste aşa de mare, şi situaţia lui să rămână aceeaşi, iată ce n’aş înţelege niciodată să fac.

Din ce în ce judec mai serios, îmi dau seama că locul meu, cel puţin pentru un moment, este aci împreună cu el.

N’aş înţelege să fac sacrificiul de a mă despărţi de el, decât dacă aş avea siguranţa că se poate reîntoarce în ţară. Dar altfel? Câte lucruri scandaloase nu s’ar povesti pe seama mea. Aş fi descrisă în culori şi mai negre. S’ar spune că am plecat de lângă Prinţ, pentru a face o altă captură.

Sau s’ar spune că am trecut în tabăra duşmanilor. S’ar spune că sunt o spioană. Aşa că, deşi lovită din toate părţile, nu înţeleg să-l las singur pe acela, care are atâta nevoe de un suflet sincer ca al meu, de o dragoste sinceră ca a mea.

În momentele lui de oboseală, de descurajare, îl privesc în ochi, îi ghicesc starea, şi prin alintările mele îl fac să uite durerea.

Carol nu este o fire care să poată fi împins. Nu, el trebue să fie câştigat. Dar care alta l’ar putea cuceri mai bine decât mine? Îl iubesc şi’i arăt toată grija şi gratitudinea mea. Cum aş putea fi oare altfel cu el, care este aşa de bun cu mine?

Mereu privirea mea se îndreaptă spre darurile sale. Bijuterii şi iar bijuterii. Briliante, inele, brăţări, colier de perle, brăţări de diamante şi safire, pendantiv, şi câte alele, toate dăruite cu multă voioşie şi cu adevărată dragoste.

Dragul meu Carol, de câte ori îmi citeşte îngijorarea în suflet; îmi pune întrebarea. Cine se va îngriji de tine, scumpa mea? Întrebare care ne stoarce lacrimi şi rămâne fără răspuns.

Obişnuiam să cânt. Acum însă nu mai am curajul şi nici dispoziţia.

Capitolul XVII

Cu toată starea mea de suflet, caut să mă arăt totdeauna veselă, totdeauna bine dispusă.

Caut din toate puterile mele să iau lucrurile în mod filozofic. Oamenilor nu le plac feţele triste. Cei trişti sunt numiţi “pesimişti” şi în jurul acestora se face gol. Toţi îi ocolesc.

Când simt că întristarea mă cuprinde, citesc pe filozoful Emerson. Găsesc în volumul lui un pasaj care spune: “Este uşor să trăeşti după părerile lumii; este uşor pentru cel mare să trăiască după voia lui; dar omul cu adevărat mare este acela care înconjurat de mulţime, cu desăvârşită pricepere ştie să-şi păstreze independenţa singurătăţii”.

În acest pasaj găsesc multă mângâiere. Este foarte frumos scris şi foarte bine spus.

Aceste memorii ale mele sunt scrise fără dibăcie şi fără pretenţiuni literare. Prin ele am urmărit să scot în evidenţă virtuţiile şi calităţile alese ale lui Carol. Am urmărit să spulber nenumăratele poveşti făurite în jurul nostru de o serie de duşmani, cari nu urmăresc alta decât deplina compromitere a Prinţului Carol.

Privitor la mine? Eu sunt Elena Lupescu, femeea al cărui trecut în ţara sa este definitiv înmormântat.

Prezentul? Este cu străşnicie legat de soarta Prinţului exilat, de soarta nefericită a lui Carol.

Viitorul? Vai, nu pot pătrunde în el. Eu sunt femeea cu părul roşu care-l iubeşte cu patimă pe Carol.

 

Citiți și Mari iubiri: Elena Lupescu …. (II)

Cu mulțumiri pentru transcriere, Denisa Muntean!