Noaptea călătoria continua în vis, ca un fel de plutire peste păduri, șosele cotropite de soare, clădiri și ape pe care nu le mai văzusem niciodată. Senzația aceea de lume străină, pe care o întâmpini cu teama de neprevăzut mă domina. După o zi plină, când mă întindeam, cu ochii închiși, pe patul mare, ca o corabie, vedeam aceeași imagine cu pescăruși ce tăiau orizontul, chemând cu țipetele lor depărtările mai aproape.

Marea Nordului– senzația fusese copleșitoare, atât de nouă încât îmi dădea o stare de aiureală, parcă mă dezintegram în nisipul fin, orbecăind după atingerea valurilor.

Totul era diferit: distanțele, culorile, pescărușii cu ciocurile portocalii, răscolind aerul, plajele imense străbătute de o lume atât de amestecată, un soi de carnaval tăcut, desfășurat cu încetinitorul pentru a lăsa în prim plan respirația mării întretăiată de strigătele-chemări ale pescărușilor. Un amestec straniu de limbi, chipuri și culturi defilau prin fața mea și sentimentul era acela de imagini dintr-un film pe care-l percepi, îl înregistrezi secvență cu secvență fără să-l înțelegi, deci fără să te implice.

Bakkum-aan-Zee| Wolverlei Image Archive. Martin Stevens

Scanam dintr-un capăt în altul tot ceea ce privirea putea cuprinde, cu gândul că, plecând într-un alt loc, imaginile se vor șterge. Căutam senzații, cât mai multe senzații, în apa rece a mării, pe plajă, pe terasele deschise spre mare aducând tot felul de mirosuri exotice. Îmi venea să ating trupurile atletice, bronzate, trase de setteri sau ogari, animale la fel de maiestuoase ca și stăpânii lor. Închideam ochii și vedeam trupul femeii de culoare, un trup masiv, ciocolatiu, parcă sculptat, cu pielea întinsă și fragedă, cu buze pline, roz-pământii.

Nu mai văzusem ceva atât de frumos în materie de anatomie feminină- nimic vulgar sau lasciv, totul într-o armonie perfectă a formelor. Femeia își protejează progenitura de valurile care lovesc aproape de țărm. Mișcările ei îmi rămân fixate pe retină. E puternică, e făcută să se bucure de ceea ce stă în puterea ei. Comandăm scoici, pește cu legume, vită și vin. Scoicile, pe care le încerc pentru prima dată, mi se par divine, un răsfăț pe care-l alimentez din plin cu vin, astfel încât senzația de sațietate vine repede.

Ne plimbăm pe dig printre pescăruși și oameni, fără să ajungem undeva, până când soarele coboară din ce în ce mai mult însângerând marea.

Ai senzația că aici se termină lumea și începe nemărginirea.

Un articol de Veronica Baciu

Citiți și O strângere de mână…