Există o categorie aparte de părinți dintre cei care intră într-un cabinet de psihoterapie, cerând o terapie pentru copilul lor, și anume părintele atotștiutor. El vine cu un plan „bine structurat”, după ce s-a informat temeinic de-a lungul și de-a latul internetului. Uneori, vine și cu diagnosticul gata pus, după ce a citit pe diagonală manuale de psihiatrie, în toate limbile posibile.
Eventual, vine după e a mai trecut prin vreo câteva cabinete. Săptămâna trecută am avut ocazia să întâlnesc un astfel de părinte. Însoțea un copil palid, foarte subțire, adus ca exponat, căci bietului copil mama nu i-a dat voie să scoată un sunet.
După ce a expus o întreagă listă de probleme ale copilului, a ajuns și la planul de succces pe care îmi cerea să-l aplic: în fiecare săptămână aveam de făcut o ședință cu copilul, una cu ea și, o dată la două săptămâni, o ședință de terapie de familie. Asta în timp ce copilul urma să meargă, în paralel, la un comportamentalist, care să-l învețe, punctual, chestii cu succes garantat.
Mă întreb care este „cadrul” în care o astfel de mamă s-a format, căci nu este prima din această categorie pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Mama atotștiutoare, superioară, dominantă, suficientă sieși, capabilă să anuleze orice urmă de încredere a celorlalți căci, nu-i așa, ea știe tot și nu poate exista cineva care să știe mai bine, mama care deține o biblioteacă întreagă de cărți de parenting, care planifică nu doar obligatoriile performanțe ale copilului, ci și întregul lui timp liber, mama pentru care copilul reprezintă suma acțiunilor pe care ea le consideră un succes, mama care-i scrie viitorul în cele mai mici amănunte. Mama tiran. Mama ne-mamă. Mama care nu ar fi trebuit să fie niciodată mamă pentru că nu poate, nu știe să fie mamă. Mama cu care nimeni nu poate colabora pentru că ea e acolo nu pentru asta, ci pentru a da ordine.
Este mama care știe cum trebuie să arate programa școlară, cum trebuie să decurgă o terapie, care e capabilă să dea în judecata profesorul, terapeutul, școala, ministerul învățământului, cel al sănătății.
Este mama care crede că toate astea înseamnă dragostea pentru copil.
Nu, tipologia aceasta nu este majoritară, dar specimenele văd că nu mai sunt rarissime.
Sper ca cineva care-și privește copilul ca pe un obiect care trebuie continuu reparat să rămână minoritar, căci el este exponentul unei patologii și nu un model care să se perpetueze prin imitare.
Din nefericire, tocmai acest specimen reușește să facă prozeliți, căci până și deschiderea unei școli pentru mame i-a trecut prin minte.
Și i-a reușit.
