Magda Cârneci s-a născut în Gârleni, județul Bacău, în anul 1956. Poeta, publicista și criticul de artă de origine română publică primele sale poezii în anul 1975, în revista România literară. De asemenea, a publicat grupaje de poezii în reviste internaționale. Și-a semnat lucrările inclusiv cu pseudonimul literar Magdalena Ghica până în anul 1989. Făcând parte din generația optzecistă, a frecventat Cenaclul de luni din București (coordonat de criticul Nicolae Manolescu) și Cenaclul Amfiteatru.

bewhere.ro
Sursă: bewhere.ro

Fiica poetului, eseistului și traducătorului Radu Cârneci și a inginerului silvic Emilia Cârneci ,a absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București în anul 1979. În anul 1997 devine doctor în istoria artei la „Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales” din Paris. În perioada 2007-2010 a condus Institutul Cultural Român din Paris, în prezent fiind profesor asociat al Universității Naționale de Artă din București. Scriitoarea este redactor cultural al Revistei 22 și redactor-șef al revistei de arte vizuale ARTA.

Magda Cârneci debutează editorial în anul 1980 cu volumul Hipermateria, apărut la editura Casa Românească. Printre cele mai importante volume de poezii se numără O tăcere asurzitoare (1985), Haosmos (1992), Poeme politice (2000) și Psaume (publicat în limba franceză, în anul 1997). Dintre volumele de eseuri, amintim Arta anilor `80. Texte despre postmodernism (1996) și Artele plastice în România 1945-1989 (2000).

      În cele ce urmează, vă prezentăm două dintre cele mai frumoase poezii semnate de Magda Cârneci.

Magda Cârneci
sursă foto: okazii.ro

Omul vieții tale

Auzi o voce într-un magazin, întâlneşti fără să vrei o privire
te atinge până-n străfunduri, te uluieşte
şi brusc ştii că ai dat peste omul vieţii tale
omul demult aşteptat, mereu căutat
care ţi-a fost în fine trimis, când nu mai credeai că se poate
şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat
părul nu ţi-e spălat, eşti numai în T-shirt şi blugi.
În zgomotul magazinului, rămâi nemişcată, încerci să gândeşti
o soluţie, priveşti pe furiş către omul acela
el caută un produs, e preocupat, nu te vede
dar tu ştii, e omul vieţii tale, simţi fără să înţelegi
intuieşti o transfigurare
ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage
încerci să găseşti o apropiere, o cale, te prefaci că şi tu cauţi
produsul acela, dar deja omul vieţii tale a plecat mai departe,
tu îl urmezi
fără grai; nici nu i-ai văzut bine chipul
dar alura lui, chiar din spate, îţi indică că e omul vieţii tale
îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic
şi oboseala ta e din ce în ce mai puternică
un fel de somn se lasă greu peste creier, caşti şi îţi vine
să te întinzi pe jos, un hău se deschide în tine,
el e omul vieţii tale şi nu ştie, nu simte
iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai
privirea lui te-a atins până în străfunduri
ţi-a dat certitudinea aceea totală, absurdă
bucuria uriaşă este posibilă
perfecţiunea este posibilă
el e omul vieţii tale, omul îndelung aşteptat
inima strânsă te doare şi ai vrea să vorbeşti
nu găseşti cuvinte, totul pare ridicol
îl urmezi de la mică distanţă, îţi aminteşti brusc
de parabola celor cinci fecioare nebune
care au uitat să-l aştepte pe mire cu candela aprinsă, curată
când el a venit pe neaşteptate şi le-a frânt inima.
Acum ştii – şi cu pieptul în flăcări
dar mută ca o umbră cenuşie din lumea cealaltă
îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos
printre raioanele magazinului, fără să-i poţi striga, de departe,
eşti omul vieţii mele, eşti desăvârşirea mea
eşti dezmărginirea mea
te-am aşteptat cum am putut, m-am pregătit pe cât am putut
Am uitat. Mi-am reamintit. Am uitat.
Nu vreau să te mai ratez. Eşti gloria lumii.
Acum eşti aici. Vino!

*

Magda Cârneci

La mijlocul vieţii

Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,
în această cursă ciudată, fără ieşire,
Când brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte
şi vedem altfel, dar a l t f e l,
scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.
Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,
un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,
dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.
Timpul stă, nimic nu mai curge.
Stăm. Aşteptăm.
Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.
Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.
Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,
această viaţă a noastră
ne-ar putea cădea brusc în faţă
ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.
Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie,
şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,
înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.
Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.
Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.
Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,
spre uitate misterii, nicicând bănuite.
Ceva greu din noi geme, se vaetă; cade într-un abis fără fund.
Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,
întrevăzându-şi uluit inocenţa.
Şi în noua limpezime a vederii interioare
zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,
nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,
făcându-ne discret semn cu mâna,
zâmbind,
aşteptându-ne.

Magda Cârneci