Colinda lui Moromete sau a Pâinii

Fu bădiță Moromete  

către țări de vorbă-aleasă,

că-i lipsea pâine pe masă  

în hambar umblau fiorii de pustiu,  

și-n a sa prispă

se coteau zorii cu zorii.   

Moromete era dac,  

un copil de cer senin, 

era unul cit o mie 

in suișul de o viață,

era balsam de alin,  

cocoloș pentru-al său moș

s´ a lui tata nătăfleață.   

Plânse satul, plânse iarba,  

plânse inima în fete 

ce sclipeau vorbe cochete 

rezemate´n piatra morii.    

Fu bădița Moromete …

după el se duse Petre

s-apoi Ion  

și Gheorghe Pleavă  

și Mirela lui Dumbravă

plecă el și popa Dusu  

cel ce s-a luptat cu rusul.

Plecă aerul și floarea 

și trecu înfiorarea din hambar,

pe după moară, către munte,  

spre câmpie, să se-ntindă ´n acea țară.  

Sin vatră colindătorii

se văzură și cătară, 

fiece în alta zară , 

toți ieșiți de-același  sat. 

În picioare fără ghete, 

lumea întreaga o-îmbiară  

toți cu doine intre plete, 

dar brânză nu cumpărară,

nici găsiră Moromete… 

Toți stăpânii ca stăpânul,

și cerul la fel de mare,

multe suflete-n mișcare  

văzură colindătorii , 

dar pe când dădeau ei zorii

și´ncercau să strălucească

nici o masa împărătească  

aducea bucata morii

nici o vorba intra-n suflet

precum vorba răzășească .

Dorul greu și grea opinca,  

Când pe drum necunoscut,

ii făcură să se-ntoarcă

cin´cu vrut cin´ făr´de el,

să pășească către moară

și in dos de subsuoară  

să aducă vorba blândă,

vinișor de cătinire,  

și-întâmplare de´ ntâmplare 

precum buna azimioară

din făina de alt fel.  

Dar cu toate: bune, rele,  

cu pâine sau cu-ale mele,

printre fețe acuma arse  

de tot soarele din grâu,  

cu zile de toamna albastră 

pârâul se făcu râu.

Uitară colindătorii  

de ciulini străini în ghete

și de zori și de cătină

și de toate cete cele,  

iar acel odinioară

pe urma lui Moromete,

se schimbă-n istorioara

de´mpletit intre surcele.    

—Unde-i badea, bată-l focu ?

mai ziceau din când în vreme

ca acela care teme

visele de goală straiță,

ca acela care teme

să vorbească despre gaiță

ca să nu-i trezească morii  

adormiți ca morți fiorii.  

Moromete… se pierduse

intre țări fără de nume

și umbla din poartă´ n alte,

ca certatul fără vină

încercând să spună glume,

că-i era frică de soartă

sau că gerul e ca fierul

doară, doară ii coboară  

din acel cer o minune

și îl duce către moară  

din lume să se adune.  

Ajunsese la o ușă   

de ghidușă de păr verde

roșu lac în unghioară  

și amintiri de multe ghete 

suspinare de ciontare, 

spiridușă  care pierde

firul zilelor bădiță,

curioasă rea mlădiță.

De suflet cuprinzătoare,

se-încâlci intre picioare

de un biet creștin băiete

și-l făcu să se însoare 

cu minciuni nedespuiete.

Puse ea noua cămeșa  

sub al flăcăului brâu  

și îl duse la pierzare

cum la moară măcini grâu

fără ea ca să dorească 

răsărit către apus

făcu dar din Moromete 

c-o viață-întreagă de dus.

Puse vrajba sânziene, 

sub perna de căpețire

și ii fermecă uitare

și ii șterse amintire

de orice înduioșare  

și de orice omenire.  

Într-o bună dimineață

cătând el bădița zorii

prin gradina celei case

ce-atârna de malul mării

își găsi în dos de cufăr ,

fluierul precum un nufăr

și se puse pe cântat  

amintind sunetul morii.

Unghia roșie fără suflet  

se schimbă într-o surcea

casă se făcu ulcica  

și din cer căzu o stea!

Își aduse badea aminte

de cuvinte de amar 

ce sunau precum fiorii

în grea piatra de hotar.  

Moromete, bade dus

de un vis la deșteptare, 

își găsi din nou picioare ,  

se uita la tot cu frică

și în piept inima smulsă  

începu ca să ii zică

toate cele, bune, rele,

precum în colinda mea. 

Lasă dar cămeșa nouă,

și se pune pe cântat

lasă talpa printre pietre

lasă fruntea intre ghete

și s-ajunse pe inserat

intre toți colindătorii

ce stăteau ei la vegheat,  

păzind grâul și pârâul

și alte doruri de însurat .  

Amuțiră și uimiră

chiar și prispele de taină:

-Cine este acea haină ,

fără mânecă cusută

păr peste frunte bătută

și-uitătura de bărbat?

Se opri ea căutarea

și priviră ochi în ochi  

văzură încurcătură

și-l scapără de deochi.   

Supse cerul Moromete, 

făcut bade-n drum de moș,

căută în buzunare

cu mâinile întoarse pe dos, 

scoase tăcere și tihnă

lepădă tot de prisos 

și ivi o inimioară

mică precum cocoloș.  

Cu păr verde fără vină, 

ochișori de mură dulce

fugi el noul bădiță

să se-ascundă după șură 

de rușine, și de fete  

și de noua înghițitură,

în vreme ce-al nost´ pribeag

se´ ntinde încet pe prag

să învârtă roata vieții,  

să o spele de chișleag,

morărind acum în pace

              iubind pâinea cu măsură.  

Glasgow, 11.12.2020, NC