Domnitorului de întunerici
Mădălina Bărbulescu
Tu, domnitorul de întunerici,
mi-ai slăbit sufletul din strânsoare;
Ne găsiserăm, cândva,
în întunericul tău și în lumina mea;
Ce machiavelică sărutare a nadirului cu zenitul…
Ce deșert al deliciilor fără deșertăciune…
Ce strigare a pierzaniei în impura ei săltare…
Isopul încătușării mele îți strecurase în sânge
atâtea adâncimi de lumină sălbăticită,
fără simbria îngăduirii tale;
Iubirea mea murindă în carne îți prăvale
goliciunea depărtării dintre lumi,
iar tu nu vezi, iubite, c-amurgul mi-l amâni…
că eu, regina constelațiilor timide,
că eu, devota Grădinilor Semiramidei,
îți cer să-mparți cu mine tâlcuita-mi tăcere,
trebuinciosa-mi singurătate,
să împărțim la doi abisul ce se naște
în noaptea dintre noi.
Tu chiar nu vezi că ard proscris, temeinic?
Atât de adâncit ca ființa să mi-o seci…
și-mi dai în schimb doar zbateri, devorări fugare;
Mai sunt făclii mocnind, poți dragoste… să pleci!
*
sursă foto: unsplash.com
Dorul meu libert
Să te desprind din mine,
ar fi nebun surghiun, departe…
prigonită de dorul meu libert,
dar tot gonind năvalnic pe urma ta,
să-mi curmi alcovul depărtării
cu umbra-ți din deșert –
mătase de Damasc, hărăzită mie,
în lucrătura sa Monada mea să-mi pun;
Îmi pare inima cât firul de nisip,
când negura prăvale din platoșa chindiei
și nemuresc sub lipsa-ți,
pân’ zorii prind iar chip.
Să te desprind din mine –
zadarnică tempestă mi-ar fi toată tăria,
ca arsă de simun ar tremura
strivită în nada ta celestă
și-ntreaga mea slujire mi-ar fi nestisul scrum;
Lumină, mai cu seamă,
s-apleci pe lumea mea,
cu tâmpla eu să șed la pieptul tău, acum,
să-mi spargi cu necuvinte
hotare ce-mi sugrumă cugetul calin
și-ntreg de Dumnezeu,
să te întreb, iubite:
„Crezi că aș putea dragoste
să fac doar cu dorul tău?”
***
citește și Mădălina Bărbulescu: Delir sicofant (poem oriental)
