Cât poți duce, draga mea?
Cât te rabdă inima, dragul meu!
Da, despre ea este vorba, despre toleranță. Toleranța este acel ceva la care ar trebui să apelăm toți, de fiecare dată când balaurii din noi sunt pregătiți să scoată văpăi ucigătoare, pe gură sub forma cuvintelor sau chiar a urletelor necontrolate, să facă și mai rău, rănind la propriu, prin ridicarea palmei sau lovirea cu pumnul, sau plătind cu aceeași monedă prin acțiunile noastre pe care le facem controlat sau nu ca să ne răcorim, zicem noi etc., unde răcoreala are exact efectul îmbătatului cu apă rece. Defectele și calitățile fiecăruia dintre noi sunt acele motive ancestrale țesute într-o pânză în care ne-am născut înfășați, care deși nu este palpabilă, ba am fi tentați să zicem că e chiar invizibilă, totuși ne definește.
Este pânza caracterului nostru, care paradoxal, se vede cu ochiul liber și imediat. Se vede uneori de-aproape, printr-un gest banal pe care-l facem, un salut, de exemplu… sau de la o poștă, (veche unitate de măsură egală cu aprox. 20km), sau chiar de la mii de kilometri distanță, peste mări și țări, cum ar veni. Cum așa? Simplu. Prin scris, ar fi o variantă de răspuns rapid… Că nimeni nu este perfect, știm deja. Că nu le putem avea pe toate, de asemenea nu este o noutate. Că toți greșim, am simțit-o și o vom simți în continuare pe propria piele, altfel nu avem cum să evoluăm dacă nu facem greșeli noi.
Ne dorim să nu persistăm în greșeală, dar nu putem promite că nu vom comite altele noi, este imposibil! Ce-am mai spune la spovedit sau pentru cei mai puțin duși la biserică, ce-am mai spune conștiinței noastre?! Apoi, ar mai fi un aspect deloc de neglijat și anume că una este să greșești involuntar și din necunoștință de cauză, și atunci, să-ți fie rușine că nu te-ai informat, documentat, și alta este repeți figura și să pretinzi înțelegere iar și iar, și atunci să-mi fie rușine că te-am tot iertat. Nu degeaba se spune că dacă vrei să te iubesc, arată-mi partea ta întunecată, să văd dacă pot și să știu de unde să încep, fiindcă în lumină este ușor să te faci plăcut.
M-am gândit, nu de puține ori, din propria mea perspectivă, cum verbul a comunica într-o relație, de orice fel ar fi ea, este de foarte multe ori atât de greșit înțeles. Comunicarea eficientă, în linii mari, are o definiție simplă și concisă: a putea vorbi cu celălalt despre absolut orice. În detaliu însă, această comunicare se referă nu doar la a vorbi cu celălalt despre ceva anume, ci și oricînd și mai ales oricum. Comunicarea are așadar foarte multe valențe… de la a-ți vorbi cu ochii, până la a-i cunoaște celuilalt intenția următorului pas.
Așadar, părerea mea este că o interacțiune benefică în ambele senusuri, o comunicare frumoasă, armonioasă dar mai ales cinstită între doi oameni, indiferent de forma de relaționare sau de ierarhie, presupune nu doar vorba, ci și grija față de celălalt, mimica feței, gesturile, atingerea, zâmbetul, respectul, încrederea, fapta, care însumate, dacă există, nu alcătuiesc altceva decât iubirea. Bineînțeles că la baza comunicării stă cuvântul, fiindcă dacă este bine mânuit, acel cuvânt lămurește, liniștește, luminează, înlătură suspiciunea, teama, ba chiar previne rana.
Nu cuvintele în sine ne fac neapărat rău, ci mânuirea cuvintelor: adică cum apeși cuvintele, cum le rotunjești rostindu-le, cum le intonezi… în ce fel și mai ales în ce moment. Dacă există grija față de celălalt, faptul că-ți pasă de cum s-ar simți, ce-ar crede, ce-ar gândi interlocutorul tău despre tine sau despre situația în sine, auzindu-te, atunci implicit și cuvintele cele mai ascuțite sau tăioase sunt alese să nu doară, este ales fără efort și locul în care să fie rostite și mai ales momentul potrivit în care s-o faci.
Grija, dacă există, exact în această situație te și aduce, în momentul și locul potrivit, îți oferă pârghiile potrivite, te și învață cum, indiferent că în persoana interlocutorului se află mama, soția, iubita, fiii, prietenii, rudele, colegii, vecinii, oamenii de pe stradă etc. Unde grija nu este altceva decât măsura în care tu te implici și dorința ta că vrei să arăți că-ți pasă și că nu ești un ignorant. Cu alte cuvinte grija este prezența iubirii. Nu există grijă? Nici iubire nu poate fi… Și atunci arunci cu cuvintele, nu le măsori, nu le simți, le folosești ca să rănești cu ele, ca pe pietre, ca pe grenade, ca pe niște văpăi ucigătoare, care ard, rănesc, mistuie și uneori mocnesc o viață întreagă și nu se mai pot stinge cu nimic. Dar nu pe cel spre care le-ai aruncat îl ard, ci pe tine, fiindcă cuvintele au efect de bumerang.
Să luăm exemplul relaționării în cuplu. Oamenii sunt aduși împreună de diferite circumstanțe de mod, de timp, de loc. De alegeri, în principiu. Unii îi mai spun destin, soartă, scris în stele ș.a. N-am nimic împotrivă cu asta, dar eu prefer prima variantă. Ar trebui să alegem să… / să alegem pe cine să… /să alegem cu cine să… după anumite standarde pe care ni le-am schițat în cap, în funcție de nevoile pe care le avem și neapărat bazat pe principiile în care credem. Teoretic așa ar trebui.
Din păcate nu se întâmplă chiar așa, ba varianta cel mai des întâlnită în majoritatea cuplurilor este las’ că merge ș-așa rău, fără aia sau aialaltă, sau las’ că vedem noi pe parcurs. Unde parcursul acesta te poate duce cam până la cimitir, cu nemulțumirile și cu frustrările tale cu tot. Grija de care vorbeam mai sus, să nu uităm că ea trebuie să fie reciprocă. Doar comunicăm, nu? Este inechitabil ca doar unul dintre cei doi parteneri să fie grijuliu, iar celălalt tot miluit, protejat, ferit, victimizat etc. Ar fi la fel ca un monolog, pe durata căruia intervenția ai dreptate, draga mea/dragul meu, nu mai are nicio relevanță. Adică, îți dau dreptate de fiecare dată, dar tot nu fac nimic să schimb ceva. Putem tolera o stare proastă prin care trec partenerii noștri la un moment dat, o incapacitate temporară de muncă pe motiv de boală, oboseala după o zi încărcată, un apel ratat la care nu s-a putut răspunde instant, un mesaj la care n-am primit imediat răspuns dar am primit ulterior explicații pertinente, putem tolera o întârziere la o întâlnire importantă datorată factorilor externi, trafic, vreme etc, putem tolera extrem de multe, dar nu putem tolera absența bunului simț, nu putem tolera indiferența și nepăsarea.
Se spune că dragostea este oarbă. Eu aș spune că marja toleranței, atunci când iubești poate fi extrem de generoasă, însă ea nu are voie să se întindă dincolo de demnitatea fiecăruia, indiferent de sex. Oricât de galant sau gentilom ar fi un bărbat, oricât de delicată și feminină ar fi o femeie, demnitatea de om este granița până la care iubirea “poate să-și facă de cap” și niciodată dincolo de ea. Sau altfel spus, odată atinsă acea limită, nu mai putem vorbi despre prezența iubirii. Mai degrabă este de acceptat nenorocirea, dacă pot să-i spun așa, când feromonul bate neuronul, decât lipsa bunului simț. Fiindcă animale suntem toți, la un moment dat, fără excepție, iar penisul nu știe carte și nici despre vagin n-am auzit să fi terminat vreo școală.
Și da, poți găsi năucitor de sexy la partenerul tău/partenera ta, inclusiv mirosul transpirației după o muncă istovitoare, în sensul de a nu te deranja chiar deloc, pe când, în sens contrar este de netolerat mirosul transpirației dat de hainele neschimate deși ai trecut pe la duș, de o respirație grea/urât mirositoare, dată de consumul unor alimente grele la ore nepotrivite sau din cauza unor afecțiuni netratate. Apoi dacă pentru urmele transpirației de la subraț îl alinți cu „tăurașul meu” în unele momente incendiare, pentru respirația greoaie ( a ei sau a lui), fie de natură medicală sau de la tabac, eu încă n-am aflat să se fi inventat vreo formă de alint. Rezultatul, în general, este înghițitul în sec și adunarea de frustrări la purtător, alături de speranța că lucrurile se vor rezolva la un moment dat…
De ce facem asta, de ce acumulăm frustrări? Pentru că nu știm să comunicăm, nu vrem să fim greșit înțeleși, nu vrem să supărăm sau pentru că ne e jenă nouă de jena celuilalt etc. Dar atitudinea asta nu rezolvă problema. NU! Categoric, nu! În momentul deranjului se clarifică situațiile de genul acesta. Sunt o grămadă de alte exemple, dar ăsta mi-a venit acum în minte, fiindcă eu nu aș tolera așa ceva. Nu aș tolera să nu spun ce anume mă deranjează și mai ales să fie ignorat ceea ce am spus că mă deranjează, din cauză că un principiu în care cred și care mă definește ca om este acela că, ce ție nu-ți place altuia nu-i face, iar exemplu de mai sus se încadrează perfect aici.
Partenera/partenerul ar trebui să aprecieze onestitatea ta și să acționeze în consecință, nu să se supere, nu să te jignească pentru că ai îndrăznit să discuți despre asta, nu să nu facă nimic. Abia atunci înseamnă că vă iubiți… dar mai ales, abia atunci înseamnă că există comunicare în cuplu. Iar trăinicia cuplului tocmai din asta derivă, din disponibilitatea noastră de a asculta păsul celuilalt. Făcând asta, sedimentezi, construiești și ridici. Frica de a spune celuilalt orice ai pe suflet, ca nu cumva să-l rănești denotă doar o iubire neîmpărtășită și nimic altceva. Este la fel ca buna intenție când cineva te corectează când ai greșit, când n-ai avut dreptate, când ai fost neinformat etc. Poți mulțumi, poți fi recunoscător, sau poți să-i spui bine că ești tu deștept!
Vii acasă de la muncă, să zicem. Să zicem că ești bărbat 😛 Nu toți bărbații muncesc cu condeiul în mână, nu toți stau într-un birou, nu toți dau ordine și verdicte, nu toți plimbă ursul sau taie frunze la câini. Mai există și bărbați care efectiv pun mâna și altfel pe scule, pe unele reale: piese de mașini, utilaje de construcții, pensule sau vopsele, etc. Asta nu înseamnă că ceva te împiedică să folosești o pastă de curățat, o periuță de unghii și o cremă de mâini. Asta nu te face să te simți mai puțin bărbat, chiar deloc! Cu condiția să nu treci mai departe la curățat cuticule și dat cu ojă. Rămâi la etapa aia și este perfect. Cu aceste mâini îngrijite nu ai cum să ieși în pierdere, fiindcă, pe lângă faptul că lupți cu microbii și bacteriile făcând des asta, se presupune că și explorezi lumea, inclusiv curbele iubitei și pielea ei fină, pe care ar fi păcat s-o șmirgeluiești în loc s-o răsfeți, s-o mângâi, nu? Nu este nimic fantasmagoric aici, ci o rutină mică și banală care dacă nu ar fi neglijată ci mai mult respectată, ar duce la alte obiceiuri… unele în urma cărora s-ar scrie amintiri prețioase, file frumoase de viață.
Nu suport când sforăi! Nici când îți dai aere! Prea multee… Să le luăm pe rând, pe aceste neplăceri, aducătoare de frustrări ambelor sexe și fără de care cuibușorul de nebunii ar fi un loc cu mult mai bun. Tu nu poți dormi decât pe spate. Nu poți altfel, nu poți nici în ruptul capului și punct. La fel cum nu concepi să mănânci ciorba de fasole fără ceapă și pe cea de burtă fără mujdei, este? Cui nu-i place să plece, îți spui în gând, de fiecare dată. Hmm, riscant! Eu nu cred că cineva normal ar trebui să aibă o problemă cu asta, atâta timp cât decideți să mîncați împreună, sau repet, îți pasă de nevoile celuilalt, în cazul în care lui nu-i sunt aceste gusturi pe plac. Și totuși ești liber să faci toate acestea când habitezi singur, dar nu în același dormitor, încăpere cu partenera ta/partenerul tău, pe care după caz și gen, îi preferi proaspeți, zîmbitori ș.a. O să ți se spună drăgăstos de cîte zeci de ori probabil, iubi, nu mă pot odihni când sforăi, dar tu nu faci altceva decât o întoarcere la 180 de grade, dintr-o răsucire și cam atât. După care ea va schimba iatacul, se creează precedentul, revenirea în patul matrimonial este aproape imposibilă, iar până la, sforăi ca un porc, nu va mai fi decât un pas. Iar atunci, tu știi cât te iubesc, panseluța mea, respectiv lujerul meu de bujor, să i-o spui doar florii, fiindcă prințesa ta/prințul tău și-a băgat picioarele în indiferența ta de a face efectiv ceva antisforăit, iar din cuibușor și le-a retras definitiv. Gata s-a dus! În cele mai numeroase cazuri se invocă neiubirea. Nu m-a iubit, de-aia a plecat. Dar uităm să ne întrebăm dacă noi, oare, am iubit, dacă n-am ascultat, n-am fost receptivi nevoilor lor?
Apoi, este în regulă dacă am râs de ne-am spart că am văzut o super comedie împreună și uups! Am scăpat un fâs, nu? Suntem doar oameni simpli, deși, vă jur că și prințesele și toți ceilalți cu sânge albastru, nu lasă în urma lor după ce folosesc baia, miros de lăcrămioare și de levănțică. Ceea ce nu este normal este să-ți lași boarea vânturilor tale prin toată casa și să mai și tragi și cu ochiul a victorie. Asta depășește normalul și nici nu intră la comunicare, iar pe iubire o cam exclude. Poate că fiind femeie, nu înțeleg pe deplin treaba asta, posibil. Însă femeile nu au fost create să fie egale bărbaților, exclus! Egalitatea asta de șanse este cam prost înțeleasă. Femeile au fost create să facă ceea ce bărbații nu pot face: să nască copii și chiar să facă din ei oameni, dar după Dumnezeu, să poarte rochii și încălțări cu toc, să mângâie nu doar cu vorba ci și cu fapta și cu o mâncare bună, să-și picteze discret ochii, pomeții și unghiile, să aibă pielea catifelată și plete îngrijite etc. Știu că voi fi contrazisă, mai ales în mod ironic, spunând că și bărbații pot face toate acestea. Ei bine, nu pot! Dați-mi voie să vă contrazic, pentru că cei care sunt bărbați sigur nu pot face toate acestea, ceilalți, da…
Scopul meu nu este de arăta aici ceea ce de fapt se cunoaște, se știe de mult, ci de a sublinia că atâta timp cât nu dăm voce nemulțumirilor noastre, cât nu dăm importanță dorințelor celuilalt, ne facem un mare rău. Acumulăm frustrări mici care se vor transfoma în munți de nemulțumire sub povara cărora nu putem rezista și cădem. Cădem și ne rostogolim la distanță mare de celălalt, care deși ne spune des te iubesc, uită să ne prindă de mână tocmai când îi cerem să facă asta…
Citiți și În iubire n-ai voie să fii certat
