Despre Emil Cioran

Fiul preotului ortodox Emilian Cioran și al Elvirei Cioran s-a născut la data de 8 aprilie 1911 în Rășinari (Sibiu). După absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Emil Mihai Cioran, fiu de „popă”, își urmează marea pasiune a unui adolescent de 17 ani(filosofia) la Universitatea din București, avându-i ca profesori pe controversatul Nae Ionescu și pe Tudor Vianu. Este coleg cu filosoful Constantin Noica și face parte din elita Generației ’27 (denumită și „generația trăiristă”) alături de bunul său prieten, Mircea Eliade (care s-a afirmat ca lider de generație), Arșavir Acterian, Jeni Acterian, Mihail Sebastian (acestea fiind doar câteva nume). Filosofia sa a fost influențată în mod deosebit de Lev Șestov, Oswald Spengler, Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger, Arthur Schopenhauer, dar și de Immanuel Kant, Georg Simmel și Ludwig Klages. În 1933 obține o bursă de studii și pleacă la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartman, urmând să se întoarcă în țară în anul 1936. Singurul an din viața lui Cioran în care filosoful a lucrat oficial (în calitate de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov) a fost urmat de plecarea sa la Paris, în urma obținerii unei burse de la Institutul Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară, filosoful se stabilește definitiv în Franța.

Pe culmile disperarii

Opera sa de debut, „Pe culmile disperării” (1934), a fost scrisă în limba română și înglobează întreaga operă cioraniană, altfel spus, filosofia și eseistica română și franceză a lui Emil Cioran gravitează în jurul primului său volum, premiat cu „Premiul comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați” și „Premiul tinerilor scriitori români”. Alături de volumul de debut al tânărului Cioran (21 de ani) cele mai importante scrieri sunt „Cartea amăgirilor” (1936), „Schimbarea la față a României” (1937) și „Lacrimi și Sfinți”, un controversat tratat de mistică apărut în același an.

Primele viziuni ale lui Emil Cioran în ceea ce privește problema agoniei, a mizeriei și a morții se găsesc în lucrarea sa filosofică de debut, precum și în articolele sale, „Reflexiuni asupra mizeriei” (publicat cu doi ani mai devreme, în 1932) și „Despre adevărata agonie” (publicat în 1933). În perspectiva filosofului, agonia nu poate fi separată de moarte: „Nu poți separa gîndul agoniei de cel al sfîrșelii și al morții.” (Pe culmile disperării), cu atât mai mult cu cât se situează tocmai la mijlocul drumului dintre viață și moarte: „În fond, agonia înseamnă frământare între viață și moarte. Întrucât moartea este imanentă vieții, aproape întreaga viață este o agonie. Decât, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viață și moarte, cînd fenomenul prezenței morții este trăit conștient și dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrșelii te consumă iremediabil și cînd moartea învinge. În orice agonie veritabilă este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfîrșeală continui să trăiești.”. Chiar dacă Cioran acceptă caracterul agonic al vieții, consideră că momentele agonice reale (a se înțelege intense) sunt cele din preajma morții, atunci când durerea (care poate fi, atât fizică și emoțională, cât și doar una dintre ele) atinge punctul culminant și este dominată de moarte. În mod aparent paradoxal (pentru că nu orice moarte este fizică), aceste trăiri se pot încheia cu supraviețuirea, cu reluarea sau continuarea vieții omului, însă mereu victoria aparține morții. Mai mult, cu cât omul întâlnește mai multe momente agonice, cu atât este mai aproape de marginea prăpastiei sale personale: „Frecvența momentelor agonice este un indiciu de descompunere și prăbușire.”. Altfel spus, omul agonizează des atunci când galopează înspre moarte, chiar dacă s-ar putea ca nu aceasta să fie următoarea sa destinație: „Momentele agonice indică o înaintare a morții în viață, o dramă în conștiință, rezultată din ruperea echilibrului dintre viață și moarte. Ele nu sunt posibile decît în acele senzații de sfârșeală care scoboară viața înspre minusul ei absolut.”.

 

Viziunea lui Cioran asupra mizeriei

Viziunea lui Cioran asupra mizeriei este similară viziunii sale asupra agoniei dintr-un anumit punct de vedere: ambele  golesc omul de vitalitate, precum nisipul unei clepsidre, care golește o parte a recipientului pentru a o umple pe cealaltă (în acest caz, moartea), însă în mod diferit: mizeria oglindește, mai degrabă, un dezgust față de viața omului care o resimte, în timp ce agonia conține o doză considerabilă de trăirism și disperare: „Sunt unele aspecte ale vieții, în expresie lirică de sentimentaliate, deși acestea sunt mai susceptibile de astfel de manifestări decât oricare altele. Gândul își cristalizează un conținut care nu-și poate depăși limitele, acceptând fatal determinarea, iar revolta este comprimată în forme. Mizeria constituie un astfel de aspect al vieții în fața căruia gândul amuțește, își pierde îndrăzneala de afirmare, precum orișice elan. Evident că această atitudine este mai puțin caracteristică pentru cel care îndură mizeria decât pentru cel care încearcă o înțelegere a acestui fenomen.” (Reflexiuni asupra mizeriei). Cu alte cuvinte, a fi în mizerie nu înseamnă a privi din exterior manifestarea ei, chiar dacă cel care încearcă să înțeleagă acest fenomen este mai aproape de înăbușirea exprimării gândurilor în limitele formei. „Procesul înțelegerii nu trebuie interpretat ca rezultând dintr-o preocupare pur obiectivă sau din paradoxurile bizare ale vreunui estetism. El este expresia unei profunde nedumeriri căreia nu-i poate găsi o rezolvare.

În fața mizeriei, estetismul devine o formă de viață inadmisibilă.”Mizeria respinge estetismul pentru că nu-l înțelege, fiindu-i străin, în esență.

„Mizeria face imposibilă concepția spectaculară a vieții fiindcă mizeria, durerea sau boala exclud posibilitățile de obiectivitate, depășesc intențiile oricărei dualizări, anulează efortul perspectivic ce menține o separație continuă.”

Adică au tendința de a limita, de a îngrădi și chiar de a interzice existența- în anumite cazuri- ale diferitelor nuanțe ale vieții.   Atât în momentele culminante ale agoniei, cât și în mizerie se reflectă umbra morții, cadrul normal al vieții fiind departe, ca posibilitate, de cele două răscruci: „Ordinea morală n-are sens decât pentru acela care este încadrat organic în viață- atât biologic, cât și social-, pentru care fluxul irațional al existenței poate să aibă un farmec. Mizeria aduce, însă, o dezintegrare a omului din viață, o oscilare dureroasă și o instabilitate permanentă cari exclud posibilitatea unui cadru normal.”. Pentru Emil Cioran mizeria reprezintă factorul principal al îmbătrânirii culturii oamenilor societății (sale) actuale, oameni care, în viziunea filosofului, niciodată nu au cunoscut tinerețea: „Cultura de astăzi, de cea mai recentă dată, este cultura unor oameni cari niciodată n-au fost tineri. Pentru aceștia, mizeria este un factor esențial de îmbătrânire.”. Chiar dacă viitorul este, în esență, o incertitudine, mizeria îl exclude din prezent, cu atât mai mult cu cât omul acelor timpuri este, din punct de vedere cioranian, incapabil să trăiască în prezent și, astfel, pierdut în neîmplinirea sa: „Nenorocirea omului de astăzi rezultă din imposibilitatea unei viețuiri în prezent./ Viitorul este un element de incertitudine, de altă parte, mizeria îl dezintegrează din prezent. Deocamdată, pentru ostăinuie, pe rând, mai multe perspective asupra morții în scrierile sale, printre care cea conform căreia omul de astăzi nu există salvare.”.

Cioran crede că moartea este singura obsesie respingătoare, toate celelalte fiind voluptoase, ceea ce înseamnă că regretul face parte din dorința de a muri: „Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorința ta.” (Pe culmile disperării). Dacă există ceva sigur și absolut în lume, producător, în mod paradoxal, de scârbă sublimă, acel ceva este moartea:

sursă fotografii: google.ro

„Or, moartea este singurul lucru sigur și absolut din această lume, singurul lucru peste care nu se poate trece, de care nu poate să-ți fie decât frică și în fața căruia nu poți avea decât sentimentul paradoxal și nelămurit al unei scârbe sublime.” (Despre adevărata agonie).

 

Emil Cioran s-a stins din viață la Paris, în data de 20 iunie 1995, iar după moartea Simonei Boué (prietena de o viață a lui Cioran), s-au găsit peste 30 de caiete (însemnări în limba franceză ale filosofului) în apartamentul lor.