lux
mă rănește cu arma albă a zilei atât
cât să-i urmez jocul cu inocentele
sale nereguli
cine se mai poate lăuda azi c-a sfidat timpul
și l-a privit drept în față?
sau că i-a cotrobăit prin demisolul plin de conducte sucite?
prin buzunarele-i clopoței sună
amintind restul primit
de la o ultimă bancnotă de oxigen
iar el spatele-ntors mi-l arată
ca brutarul cu dosul mare
grăbit la orele mici
când pâinea-l așteaptă
foto credit sursa
ea a deschis gura dar niciunul nu a scos capul afară
cuvintele s-au retras și au îmbrăcat uniformele gri
astăzi nu beau nu fumează nu spun prostii
în turn ceasul își potrivește limbile
după unghia visătorului ce bate în lemn
ora mierii de mană… Citește și fără zestre, poeme
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
