Spre deosebire de marea majoritate dintre noi, eu iubesc zilele de luni. Da. Nu cred în posesiuni, iubesc zilele de luni.

Era 8:00 dimineața într-o zi de luni, de primăvară timpurie. Așteptam cu sufletul la gură de câtva timp, să vină și ziua în care urma să fiu ce n-am mai fost și ce mi-am dorit de mică să fiu, că de-asta joaca cu păpușile mi-a ocupat atât de multă copilărie și anume, mamă. Aveam 21 de ani și douăzeci și unu de mii de vise de împlinit, iar acesta era unul dintre ele. L-am rugat pe Dumnezeu să facă cumva să nu mi se împlinească sorocul în vreo zi de sâmbătă sau duminică…  Mă gândeam cu mintea mea de-atunci, că și pentru medici sfârșitul de săptămână reprezintă un timp de răgaz și îmi închipuiam că aș fi cam nebăgată în seamă dacă s-ar întâmpla așa, iar pentru că e eu sunt tare miloasă în general, apoi vă spun sincer că dacă e vorba de mine mi se rupe sufletul. Drept pentru care, Bunuțul m-a învrednicit să devin mamă și mi-a grijit numai pentru mine și numai pentru asta, o zi întreagă de luni… Ei, lunea, e altceva!

Nu o să spun foarte multe despre perioada sarcinii, decât că în primele luni eram ca așchia sărită de pe-un lemn uscat, cântăream sub 50 de kg, iar spre finalul ei, mi-am luat revanșa și m-am rotunjit frumos la 70 de kg. Ah și eram își în anul III de facultate. Mă rog, detalii… După ce în primele luni de sarcină tot ce mâncam, vărsam… absolut orice, inclusiv pâine prăjită cu ceai, în luna a 8-a lucrurile stăteau total diferit. (O mică mostră de revanșă: Bună ziua, aș vrea 4 bucăți de cremșnit, vă rog! Aici sau la pachet? Una la farfurie și trei la pachet, mulțumesc! Bineînțeles că și celelalte trei veneau pe rând în aceeași farfurie și apoi în același stomac… al meu.) Voiam doar să par și eu ceea ce nu eram.

Revin la acea dimineață, când, după ce mi-am făcut balansul adecvat ridicării din pat, ca să ne deplasăm toate la baie, eu și cele 70 de kg, șoc! Mă vizita o sângerare, nu cine știi ce, dar exact cât să-ți declanșeze panica și semnalul de „du-te la spital, că-i vremea”, așa cum citisem prin puținele revistele apărute în acea perioadă (1995-1996) și prin celebra carte Mama și Copilul pe care o avea și mama mea. Cu viteza titirezului răsucit între degete, m-am întors pe călcâie, am fugit în cameră și căzută în genunchi și am început să citesc haotic și cu glas tremurat dintr-o carte de rugăciuni. Habar n-aveam ce citeam, nu înțelegeam ce citesc, îmi auzeam doar vocea ca din altă dimensiune în timp ce grija mea era să trag aer adânc în piept, fiindcă dacă eu nu mai prea voiam atunci să trăiesc, se pare că altcineva voia cu tot dinadinsul, iar instinctul meu de moment acesta a fost atunci, să citesc rugăciuni. De atât am fost eu capabilă în acele clipe…

Știam în sufletul meu că se întâmplă doar ce trebuie să se întâmple, asta-mi era deviza și că dacă tot nu pot schimba, amâna nimic, mai bine să primesc bucuroasă tot ce va urma să vină. Cei din jur m-au ajutat cumva să redevin calmă, apoi m-am dușat, toaletat și toate cele ce se mai impun în astfel de situații și pe-aici ți-e drumul, via maternitate. Ca orice mămică în devenire, organizată, cu idei crețe, preluate din revistele de specialitate unde imaginile erau colorate și fețele zâmbitoare și coafate, bebelușii toți roz și camerele lor perfecte, aveam și eu pe măsura puterilor de-atunci, toate cele necesare din timp pregătite, inclusiv bagajul făcut cu toate cele de trebuință. Mi-am zis, ce e o zi din viață? Treacă de la mine! Cum n-au murit altele, n-oi muri nici eu… Și mi-am amintit dintr-o dată, că dacă tot stau o zi prin sala de nașteri, să-mi iau cu mine și niște integrame, să nu cumva să mă plictisesc… Vă dați seama cam câte informații dețineam, nu? Aveam o obsesie cu integramele pe-atunci. Așa că, mi-am îndesat în bagaj vreo 2-3, reviste de acest gen. Era o zi de luni, un început de săptămână și de o nouă viață!

Lunea mea (foto din arhiva personală)

După consultul de rigoare, în care mi s-a confirmat că dilatația este declanșată, am fost preluată ca marfa care trebuie pusă pe raft, ca să nu încurce accesul pe interval.

Nu eram doar eu cea care se interna în acea zi, nu era nici spitalul lui tata și nici nu prea avem idee de ce urma să se întâmple. La scurt timp, am ieșit de după un paravan, cu un halat 7xXL” care ar fi acoperit cu succes nu doar cele 70 de kg pe care le dețineam ci și încă de trei ori pe-atât.

„Nu vă supărați, dar măcar cu o mărime mai mică nu aveți vreunul? Dragă, pe acestea le avem, acestea sunt sterile, mi s-a spus. Ah da, aveți dreptate, lăsați că e bine si așa rău, că puteam nimeri următoare mărime care ar fi fost cortul, zic.” Și-n picioare aveam opincuțe, aș fi vrut să scriu… dar nu. Eu aveam niște șlapi, “șlăpșori” numărul 42, dar ca printr-o magie erau cumva și un 36-37 în același timp, exact cât port eu, fiindcă jumătatea din față lipsea de la fiecare picior, cu desăvârșire. În acest costum „de carnaval”, mi-am predat aparținătorilor printr-un ochi de geam, lucrurile cu care am venit iar eu am rămas… Am rămas ca Cucu și aș fi și cântat ca el dacă orele ar fi trecut mai repede. Iubesc lunea!

Două fete tinerele ca și mine, practicante, m-au preluat să mă pregătească pentru sala de nașteri. „Sunteți rasă? Poftiiim? Cum adică grasăăă, sunt gravidă rău, zic eu, vizibil afectată. V-am întrebat dacă sunteți rasă?! Draga mea, sunt în săptămâna 38 de sarcină, așa arată femeile cînd sunt „pe locuri fiți gata”, i-am explicat, trasei prin inel.” Era clar că începeam să nu mai aud bine, o fi fost de la halat… Trece și acest episod cu lama, care rupea și nu tăia și de-atunci am învățat și eu că epilatul doar la linia chilotului este depășit. Totul sau nimic, e valabil și în zona asta.

Ora 9:00. Ajung în clubul Zeci de decibeli descreierați. Adică în sala de nașteri. Într-o încăpere se năștea și se urla, în alta numai se urla și se pomeneau toți sfinții, părinții și diverse nume de bărbați. “Mamă de ce m-ai făcut?”, „Cui i-o mai trebui p…”, „Vai de p… mea”, și alte strigături, pe care vă las tot pe voi să vi le imaginați. Nu vă zgârciți. Erau niște mămici în devenire de etnie romă și cred că ele aveau mai mult tupeu probabil, de strigau așa sau poate așa durea mai puțin…  Mie îmi era o rușine să mor acolo, nu alta. Cum Doamne iartă-mă să țipi în halul ăla? Dar n-am zis nici mâc doar mă uitam mirată, fără să pricep de ce se urlă chiar așa… O moașă, de care m-am lipit instant, mă întreabă dacă mi s-au rupt membranele (apa) dar, eu (uimită știind foarte bine că n-am nicio sticlă cu apă la mine, ci doar un iaurt, iar dacă aș fi avut mai potrivit era să mă întrebe dacă mi s-a spart…), am bâjbâit un “NU” timid, că doar nu era nimic rupt și cu ochi de căprioară o rog să mă lase să-mi pun cămașa mea de noapte cu floricele, șoșetuțele mele albe și papucii mei de casă.

Primesc aprobare, după ce sunt avertizată că o să mă murdăresc… Pfff, Doamne, cine… eu să mă murdăresc?! Mă rog, detalii… Mi se atribuie apoi un pat, eu nu aveam încă contracțiile acelea intense, așa că m-am gândit să fac niște integrame, după ce în prealabil mi-am  așezat în geam mâncarea (că așa se făcea, trebuia să prinzi un locșor în geam, unde era mai rece ca să-ți pui de-ale gurii, dacă ți-ai adus). Eu aveam un iaurt și două cornuri de la o brutărie a unor turci, erau la mare căutare pâinea și cornurile acelea calde, albe fine, pe care să le mănânc după ce aveam să nasc… Mă așez în patul cu tăblie din fier, „dichisit” cu niște cârpișoare în loc de lenjerie de pat și mă apuc de completat spațiile goale. Parcă eram în tabără. Am mai trecut eu prin condiții de mai muți într-o cameră, îmi ziceam și doar n-am obârșie regală. Mani/Pedi erau impecabil făcute, părul frumos strâns și parcă-mi mai venise inima la loc. Eram și îmbrăcată cu hainele mele și așteptam destul de liniștită să nasc, pe principiul eu mai nasc ce mai nasc și pe urmă plec acas’.

Când eram mai prinsă de jocul cuvintelor încrucișate, vine o “balaură” de asistentă lovindu-mă parcă direct în pleaznă: „Ce faci, doamnă? Integrame, zic! Dar unde vă credeți, în vacanță? Aveți clisma făcută? Ce să am?! Clisma, doamnă, trebuie să curățim colonul! Vai dar de ce… dar, nu-i nevoie de atâta curățenie pentru că eu mi-am făcut toaleta acasă, așa cum fac în fiecare dimineață… i-am zis, pe un ton de miel înainte de tăiere.”

Apoi aceeași moașă care m-a întâmpinat la venire mi-a spus că nu e nimic dureros și a făcut ce era de făcut. A avut dreptate. Nu m-a durut nimic. După câteva zeci de minute însă, avea să se declanșeze nebunia, furtuna, potopul, care avea să fie de nestăvilit. Cu siguranță, mulți dintre voi ați trecut printr-un asemenea procedeu, dar la mine, atunci era pentru prima dată. Apoi nu știu alții cum sunt, însă pe mine mama m-a învățat să nu mă așez pe toți colacii de WC, că iau, capăt, pățesc diverse chestii nasoale, iar eu fix așa am făcut. Ascultarea-i ruptă din rai! Măi, fix atunci am ascultat-o mai mult ca oricând! Nu vreau să intru în detalii cu declanșarea năpastei, las totul la imaginația voastră, nu vă zgârciți.

Ce-am zis că aveam? Cămășuță, șoșețele albe și alte alea? Ei, de-acum nu le mai aveam așa. Dă-le naibii, că le iau pe alea de zombie, dar ce fac cu ce-i în jurul meu? Of și vai, durerile facerii erau nimic pe lângă tot sângele adunat în cap și care mi s-a așezat în amândoi obrajii arătând lumii jena care mă cuprindea. Cum ies eu acum din rahatul ăstaaaa, cum? Și cu cămașa adunată sul (exact așa cum făceam la serbările de la grădiniță până-mi recitam poezia), ies din toaletă în sala în care doar se urla și încep și eu să urlu și mai tare, ca să mă audă și pe mine cineva. Adică să mă bage-n seamă, că de auzit, le auzeau și pe celelalte și încep să țip: dați-mi o găleată cu apă și un mop, vă rooog! Dintr-o dată liniște, mormânt! Acele câteva secunde mi s-au părut ani. Am înțeles în secunda doi că nimeni, nicio gravidă pe lumea asta nu a mai emis vreodată asemenea pretenții…

Noroc că vine moașa cea bună și văzând-o, parcă l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. “Ce-ai făcut, copila mea? M-am (…) pe mine, la propriu, i-am răspuns!” Era un fel de #cacadivaca, iar ea, bunătatea întruchipată, m-a scos din el efectiv, ba mai mult, mi-a zis că ăsta e rostul apei și al săpunului. „Mare om, mare caracter”, mare noroc am avut cu ea, fie binecuvântată!  Am căpătat țoale curate, puteau să fi fost de data asta și de-ale lui Decebal că nu-mi mai păsa și m-am întors la integrame, încă puteam să le completez cu toate că mai icneam un  „of” și-un „vai” din când în când…

Iubesc zilele de luni!

Se face amiază iar, eu aveam un disconfort încă suportabil, mult mai intens decât durerile menstruale, dar suportabil, dilatația era în grafic… și mă gândeam încă cum și mai ales pe unde va ieși totuși un copil, care după măsurători ar fi trebuit să cântărească cam 3 kg și jumătate. Nu mai aveam demult starea necesară de făcut integrame. Doamne, ce-o fi fost în capul meu, auzi, să-mi iau integramele…?! Dintr-o dată m-am apucat să măsor cu pașii salonul. Făceam ture dintr-un capăt de salon în altul, ca un tigru ținut în cușcă. Mă rog, detalii… Moașa cea bună avea să iasă din tura ei în curând. Îmi face semn să merg în sala de nașteri. Gata, nasc, o întreb? Draga mea, dacă nu-ți rup acum membranele, tu n-o să naști nici în două zile și mai potolește-te cu umblatul ăsta, dozează-ți energia că vei avea nevoie de ea!”

Dintr-o mișcare măiastră, moașa a rupt ce era de rupt, eu am simțit un lichid călduț, iar ea a plecat… A plecat împreună cu toată nădejdea mea, fiindcă la scurt timp după plecarea ei, am început să mor puțin câte puțin, slavă Domnului că mi-a mai rămas viață până în zi de azi. Aveam deja contracții pe care deja mi le număram cu minutele.  Trebuie să spun că doamna doctor care m-a urmărit pe tot parcursul sarcinii, a fost cea care a și stat lângă mine până la final și îi sunt veșnic recunoscătoare pentru că ne-am îndeplinit rolurile cu brio.

Eu de studenta ascultătoare care „țipa” în surdină, ea un fel de “măcelăreasă pricepută”, așa apărea în ochii mei atunci, datorită halatului care era oricum doar alb, nu.

Nu vreau să povestesc despre ce a urmat, însă vreau să spun că nașterea a fost consemnată la ora 22:30, după un îndelung travaliu cu niște complicații care au fost depășite și mai ales că nu a mai fost nevoie de forceps, slavă Domnului. Se naște pruncul de fix 4,010 kg. Despre momentul acesta văzut cu ochii mei, nu cred că am să pot scrie vreodată, nu aș găsi cuvintele care să descrie exact acest miracol, numit viață. Aș spoi doar povestea prin cuvinte, precum spoiești un perete cu un rest de vopsea, fiindcă așa ceva nu se poate relata, se poate doar trăi. Iar eu, neînsemnata de mine, am avut privilegiul acesta!

Mă uitam la o grămadă de carne, un tot rotund și grăsun încrețit la mâini și piciorușe, pe care l-aș fi putut îmbrăca direct în hăinuțe potrivite unui copil de 3 luni și mă gândeam, Doamne, acum eu ce să fac cu el?!

Iubesc zilele de luni…

Pluteam, visam cu ochii deschiși după o hemoragie declanșată dintr-o “tremurare de situație”, dar oprită la timp, întinsă în același pat de spital cu tăblie de fier din sala în care numai se urla. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic, îmi amintesc că mi se tot repeta să nu adorm. Iar mie îmi era așa de bine, nu mă mai durea nimic, nu mai simțeam nimic, doar somn și foame. Foamea-n gât! Hopaaa, cornurile din geam. Sare și somnul. Era ora 23:00.

Rog o doamnă asistentă, drăguță, care îmi tot verifica perfuzia, să-mi dea plasa din geam cu cornurile de la turci, devenite tari ca nuca. Nimic nu-mi trebuia numai corn de-ăla. Doar că nu mai aveam putere să mușc din el, dar mirosul încă persista și eu rodeam mulțumită la el, precum un câine, osul dosit cu atâta dibăcie, pentru zile negre. În jur de ora 24:00 am fost mutată într-un salon cu alte mămici, spre odihnă și recuperare. Adorm instant preț de câteva ore în care am avut sentimentul că dorm somnul morții, când, dintr-o dată se trântește la perete ușa salonului, se aprinde becul iar o doamnă începe să înșire câteva nume printre care și al meu și ne cheamă la #nușce salon ca să ne facă #nușce.

Ora 5:00. Fac o mișcare firească să cobor din pat, dar… “Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!” dacă poți. Atât aici cât și în alte situații, sintagma „când zici nu mai pot, atunci mai poți un pic”, este cât se poate de adevărată! Iar eu mi-am zis că dacă m-au chemat să mă duc, nu? Ascultarea-i ruptă din rai. M-am conformat și cu viteza melcului turbat, am pornit din loc. Noroc că am fost întâmpinată la ieșire de o altă asistentă (ce zveltă mai era, Doamne… priveam cu jind tăliuța ei, convinsă fiind că nici să mai merg normal nu voi mai fi în stare, apoi să mai și arăt a om), care s-a uitat la mine și cum mi-a spus ceva de genul:

(“Ciopârțenia Voastră”) … când ați născut? Azi, ieri, adică azi… ieri, am îngăimat eu, habarnistă și lunatecă. Păi și ce vreți, să alergați pe-aici pe coridoare? Azi repaus, de mâine la toaletare!” S-a dovedit ulterior că au trecut greșit numele meu pe acea listă. Mă rog, detalii… Spre seară aveam pruncul la sân, a doua zi mi-am mai recăpătat din puteri. Nu prea înțelegeam în schimb, de ce mama și prietenele mele care au venit să mă vadă, la scurt timp după izbânda vieții mele,  plângeau instant la vederea mea și atunci am întrebat-o pe mama care niciodată nu m-a mințit și mi-a zis așa: fata mea, arăți de parcă nici n-ai născut, iar la față ești vai și-amar! (…) Dar n-am fost afectată pentru că eu n-am avut vreme atunci de oglindit, aveam treabă să învăț să merg, să-mi potoloesc furia laptelui și de hrănit și iubit un copil. Copilul Meu. Mă rog, detalii…

Calvar, calvar dar natural, că nu degeaba se și numește naturală, nașterea zic… pentru că eu  în cinci zile am fost ca nouă și mi-a plăcut de mine când mi-am făcut timp să mă uit în oglindă. De-atunci, sunt deja 23 de primăveri numărate  și vom mai număra atâtea câte ne-or fi date, împreună. În altă ordine de idei, încă de când l-am dus pe pui la grădiniță și până în zilele de astăzi, când se întâmplă să mai mergem împreună în diverse locuri sau localuri, fraza “băi, uite-o pe maică-sa lui Andrei!” încă stă-n picioare.

Apoi, într-o zi a venit toamna, era o zi ca un sfârșit… Într-o zi de sfârșit de săptămână, am plecat în lume amândoi. Dar asta este o altă poveste. Fiți mereu acel mereu împreună pentru copiii voștri, #fițiiubire!

Iubesc zilele de luni!

Citiți și Viața ca un pamflet….