Scriitoarea Adriana Bogatu
Copiii de la 2 Mai, Alexandra de la Botoșani, bătrânii din azilurile pentru ai căror administratori, angajați și toată caracatița lor ar trebui un nou Nurnberg, nu au altă vină decât aceea de a fi trăit într-o țară medievală, în care viața omului nu contează. Din fiecare dintre noi, cei din instituțiile statului au făcut, la un moment dat, o victimă. Și vor continua să facă. România e asemenea unui om bun, dar lipsit de noroc. Polițiștii care ar fi putut evita tragedia de la 2 Mai -dacă și-ar fi făcut datoria- sunt complicii drogatului asasin. Pentru că e crimă cu premeditare ce s-a întâmplat acolo. Medicii și asistentele care au lăsat o mamă de 25 de ani să le implore ajutorul pe care erau pregătiți și plătiți să-l dea, nu pe marginea unui drum, ci într-un spital, unde exact asta trebuiau să facă, sunt complici la crimă cu premeditare. Părinții care știau ce au la ușă, dar care n-au făcut nimic să oprească delirul drogurilor, al aroganței și disprețului față de viață în toate formele ei, sunt complici la crimele cu premeditare comise de fiul lor și la schilodirea celorlalți copii nevinovați aflați pe patul de spital. Se întreba cineva într-un articol dacă școala nu sesizează ce se întâmplă cu astfel de specimene. Și dacă sesizează, ce se întâmplă? Vine imediat mămica, anunțată, de regulă, de vreo sluguță ieftină, și, cu o falcă în cer și cu una în pământ, amenință că te reclamă sau că te dă în judecată dacă spui ceva despre progenitura ei perfectă. Vă sună cunoscut? Școala e feuda celor ca ei pentru că toți ceilalți tac. Copiii buni nu contează, am spus-o de multă vreme. Pentru ei nu luptă nimeni. Nimeni nu plătește pentru umilirea lor, pentru moartea lor, pentru schilodirea lor fizică sau sufletească. Există întotdeauna cineva dispus să-i scape pe vinovați, să mintă sau să se vândă pe nimic pentru ei.
Adriana Bogatu
Copiii aceștia buni vor pleca, așa cum a spus în excepționalul discurs al furiei și al durerii tânăra colegă a celor doi studenți uciși de o creatură drogată. Vor pleca din cauza noastră, a tuturor celor care știm, vedem, trăim toate astea, le încercăm pe pielea noastră, dar tăcem. Adică, suntem un alt fel de complici și deci, la fel de culpabili. Legile par făcute să pedepsească victimele, nu vinovații. Orice adevăr poate fi eludat, este interpretabil, sleit printre cuvinte unsuroase, pierdut prin hățișuri de virgule, de ”poate”, ”probabil” și ”în general”. Toți știm, toți am rămas fără aer în țara asta a nimănui. Dar ne-am învățat să ridicăm din umeri, să zapăm sau să repetăm fals-consolatoarea replică ”și crezi că se schimbă ceva?”. Nu mă impresionează mesajul părinților unui asasin drogat care se căiesc prea târziu.
Niciunul nu a văzut postările deviate în care apar el și prietenii lui? Niciunuia nu i-a trecut prin cap că un drogat căruia îi dădeau bani și mașini pe mână deja devenise el însuși o incontrolabilă și primejdioasă formă a răului? Se pare că nu. Părinții copiilor ale căror telefoane sunau în gol pe caldarâm nu știau ce se întâmplase.
Nicio autoritate din România anului 2023 nu se sinchisise să le spună adevărul. Nu pentru că ar fi căutat vreun psiholog care să-i consilieze, nu, nici gând, ci pentru că acolo, jos, pe caldarâm, zăceau doar niște copii cuminți și buni, dintre aceia care învățau și-și luau singuri examenele, mândri de mintea lor, care mergeau liniștiți pe jos, bucuroși să fie la mare, unde nu veniseră nici să se drogheze, nici să bea până la uitare, nici să-și filmeze obscenitățile.
În fața părinților care și-au îngropat copiii, a celor care-i veghează pe paturile de spital, în fața copiilor Alexandrei, în fața tuturor celor cărora nicio justiție nu mai are cum să le facă vreodată dreptate, în fața lor ar trebui să stăm cu toții în genunchi nu pentru a le cere iertare, ci îndurare! Ei au văzut iadul pe care noi toți, prin complicitate, l-am creat. Și în fiecare zi a vieții lor vor coborî în el. Peste câteva zile, subiectul va deveni istorie. Părinți de copii buni, n-aveți dreptul să uitați! Cât despre povestea cu judecata și iertarea, iar îl lăsăm pe Dumnezeu să-și facă singur treaba, cu speranța că se va descurca mai bine decât noi?
